MĂMĂLIGA CARE EXPLODEAZĂ

Adi Cristi

Ni vreau să mă repet, dar de mai bine de un an am impresia că scriu același editorial. Nu reușesc să mă desprind de acest magnet al răfuielilor politice. Nu reușesc să mă detașez de ceea ce alții strigă că este de interes public. În fiecare zi trebuie să existe un subiect ”de maxim interes” care să ne domine, care să ne ia prizonieri, astfel încât problemele noastre de zi cu zi să nu mai încapă pe agenda zilei.

Trebuie să recunoaștem, fără nici un beneficiu, că nu ne mai aparținem nouă înșine de ani buni. Am încercat, acum un sfert de secol, să ne rupem de ”grija părintească a Partidului”, pentru a ne aparține nouă, dar, se parte că, nu am reușit. Am căzut din lac  în puț, cum se mai spune, atâta timp cât de un sfert de veac nu ne mai întâlnim cu noi înșine. Tot timpul ne iese altceva în cale, tot timpul apare câte un breaking ness care ne abate atenția, care ne schimbă prioritățile momentului.

Suntem pur și simplu  fascinați de spectacolul scenei politice, chiar dacă acest spectacol ne face rău, ne pune în situația de a fi agresați, violentați, batjocoriți, umiliți. Cu toate acestea, nu ezităm să ne construim programul zilei funcție de evenimentul politic pe care ziua îl include. Mult mai interesante și mai acaparatoare devin personajele politice, asupra cărora ne aplecăm mai ceva decât asupra celor mai populare personaje din telenovelele timpului, acest gen de televiziune ce ne stabilește indicele de inteligență în zona periferică a apetitului cultural al nației. Este un indicator care ne dezavantajează per ansamblu, dar care oferă valorilor noastre autentice un câmp larg de manevră și de afirmare. Cultura profundă este un atribut al elitelor, în ceea ce înseamnă creația, astfel încât poporul să fie consumatorul ei predilect.

Revenind la spațiul evenimentului politic mai putem constata că acesta accentuează un dezacord puternic între ceea ce hulește românul și ceea ce îl fascinează, până la stadiul de hipnoză. Nu avem destulă forță pentru a ne pune suficienta întrebare ”De ce?” fără ca să ne aducem aminte că nici un răspuns nu a fost cât de cât mulțumitor, atâta timp cât s-a încercat tot timpul să se evite o firească angajare  de responsabilități. Este ca și cum, după o prestație angajată, să nu existe minima evaluare, fee bac-ul necesar departajărilor. Viața trebuie privită în termenii competiției, chiar dacă această întrecere nu are doar învinși și învingători. Sau nu totdeauna învinșii sunt cei care au pierdut, iar învingătorii sunt cei care au câștigat. Acest adevăr nu este pe deplin explicat, nu este pe deplin mediatizat, favorizând ambiguitatea, nervozitatea, confuzia.

Dacă ar fi să căutăm explicația la constatarea, de altfel pertinentă, prin care se pune în evidență apetitul constant al cetățeanului față de prestația clasei politice actuale, vom fi nevoiți să recunoaștem că minima cultură politică a cetățeanului permite un astfel de comportament care, devine, la rândul său, încurajator pentru actorii de pe scena politică a țării. Suficiența, astfel invocată și astfel demonstrată, nu numai că a asigurat continuitatea reacției față de prestația liderilor politici, ca instrument de măsură a efectelor gesturilor politice, cât mai ales  a asigurat legătura pe firul scurt dintre faptă și reacția pe care aceasta reușea să o provoace în rândul beneficiarilor ei. Cu cât răspunsul vine mai rapid, cu atât și calibrarea măsurilor poate fi făcută mai repede, funcție de suportabilitatea efectelor măsurilor impuse. Datorită acestei ecuații românii au reușit să se recupereze aproape instantaneu cu încetarea măsurilor de austeritate,

luate în aprilie 2010 de către Traian Băsescu, în numele Guvernului Emil Boc. Ceea ce au reușit astăzi românii, prin exerciții de respirație în plin infern comunist, nu au reușit grecii, lipsiți de practica și de exercițiul sacrificiului impus, fără nici o altă explicație.

Românii au inventat mămăliga care explodează o dată la 25 de ani, indiferent de regimul politic în care se pune apa la fiert, ceea ce înseamnă o șansă în plus pentru detensionarea atmosferei, menținându-ne ca popor, gata oricând să ne asumăm o nouă revoluție.

ADI CRISTI