Adi Cristi
Adi Cristi

HARTA UNGARIEI CARE A FOST

Adi Cristi

Adi Cristi

Dacă ar fi să inventariem blestemele la români, cu siguranță că am descoperi unul pitit după niște șei de cai, într-un vechi grajd, acolo unde, de regulă, stau caii din poveste, mâncători de jăratec și purtători de aripi, din categoria celor folosite de îngeri..

Un astfel de blestem invocat astăzi poate fi adjudecat de numele Orban. Dacă ar fi să găsim un corespondent ”în carne și oase” din spațiul mioritic, la acest nume răspunde, în primul rând, Ludovic, cel care vine de pe caldarâmul turcitului București, cu o chitară spânzurată de gât, în timp ce se strecura printre boscheții unui regim politic de tristă amintire, în plan general, dar plin de provocări, care te expuneau pe tarabele vieţii, în plan personal.

Ludovic Orban a reușit să construiască la zi imaginea penibilă a unui politician care nu știe ce vrea, chiar dacă viața i-a oferit mai multe șanse, ratate cu aceeași bunăvoinţă arătată destinului său. Trubadurul de altădată, cel care ”făcea pielea de găină” domnițelor vrăjite pe băncile parcurilor bucureștene, a ajuns astăzi să definească starea de ambiguitate a ceea ce ar trebui noi, (spectatorii, dar și consumatorii, în acelaşi timp), să înțelegem din panarama pe care Ludovic o cultivă ca demers politic. Fie că a fost Klaus Iohannis, fie că este acum Alina Gorghiu, tenorul în mizerie încearcă tot felul de serenade, poate, poate îl va lua cineva în seamă. Evident că, pe timpul lui Crin Antonescu la șefia PNL, Ludovic Orban se simțea marginalizat, oferind o probă indubitabilă de repulsie față de demersul inteligent, de provocarea de idei pe care Crin Antonescu o cultiva în partid. După incidentul regretabil și doar în culise explicabil, pe care l-a avut de gestionat Crin Antonescu (și care s-a consumat cu ejectarea sa din fruntea partidului), Ludovic Orban sare ca păduchele în față, lălăind tot felul de strigături pro Iohannis, omul provindețial al vremurilor, care se va dovedi că este o carte câştigătoarea a liberalilor, chiar dacă aceasta este pe punctul de a fi dovedită falsă și urât mirositoare.

Dar, nu despre Ludovic Orban este vorba în acest editorial. Țucărul Alinei Gorghiu a fost doar un pretext de nume care să-mi permită să ajung la celălalt Orban, de această dată numit pentru o precisă identificare Viktor Orban, primul ministru al Ungariei, cel care nu pierde nici un prilej să ne aducă aminte că Ungaria a fost tot timpul de partea extremei drepte, oriunde s-ar fi aflat aceasta în lume, cu condiția de a trece și prin Budapesta, cel puțin cu un singur și minor interes, cum ar fi imaginea Ungariei Mari, imperiul care nu a uitat niciodată că Transilvania, pământ românesc ce este, nu are cum să nu fie corp comun cu țara. Evident, în această incursiune în memorie, vorbim despre țara cotropitoare, despre țara care și-a însușit un teritoriu ce nu are nimic comun cu cultura hunilor, sosiți în Câmpia Panonică începând cu secolul V, pe un teritoriu stăpânit până atunci de mai multe triburi sau popoare, de la geto-daci la maghiari, trecând peste huni, gepizi, avari, longobarzi, franci. La sfârșitul secolului al IX-lea, când maghiarii au intrat prin Carpații Nordici pe traseul Nistru – Tisa în Panonia se pun bazele statului  ungar.

Regatul ungar a luat ființă în anul 1000 sub conducerea lui Ștefan I al Ungariei, primul rege maghiar. Numele originar al acestuia era Vajk. Ștefan I, cunoscut și ca Sfântul Ștefan (Szent István), s-a căsătorit cu Ghizela, fiica lui Henric II Duce de Bavaria. În anul 996 a devenit conducătorul statului maghiar, Ungaria. Ca rege catolic a asigurat trecerea populației la creștinism și a înființat biserica ungară. A întemeiat zece episcopii, iar regatul l-a împărțit în comitate (în maghiară: vármegye). Ungaria a devenit regat patrimonial unde majoritatea terenului era împărțit în proprietăți private.

Având sânge de huni cotropitor, având deja o istorie bulversată a celor care au stăpânit Pusta Panonică, maghiarii nu s-au oprit în granițele găsite acasă înainte ca ei să ajungă acolo, începând p expansiune frivolă, dar care a dus, în cele din urmă, la încropirea Ungariei Mari, imperiu ce nu a putut să reziste decât în limitele întinderii pâinii care se coace în lilmba autohtonă. La prima zgâlțâitură mai profundă a istoriei, Ungaria Mare s-a făcut țăndări, împrăștiindu-și cioburile înspre țările mamă ale acestora. Astfel, îl întâlnim astăzi pe Viktor Orban construind lagăre, ziduri de protecție, în inima Uniunii Europene, amenințându-și vecinii cu obsesia lui de om bolnav, aceea a Ungariei Mari. După chipul și asemănare lui Victor Orban crește în realitate omul bolnav mintal, aflat într-o accentuată criză de paranoia, atâta timp cât el crede că este un lider democrat al Europei unite, dar și un revizionist sadea, care tot încearcă să aducă Ungariei harta conjuncturală a imperiului care a fost și care nu mai este și nici nu va mai fi. Nu în ciuda lui Viktor Orban, ci doar în logica construucției europene de azi.