UMBRA SCAPĂ TURMA

Adi Cristi

A dispărut Iohannis! Ce vis minunat, cred unii că ar putea să fie sau ce coșmar, mai strigă din somn câțiva rătăciți prin tenebrele viitorului apropiat, căci despre cel îndepărtat nu prea mai avem știință că ar fi contemporan cu noi. Ne apropiem tiptil, tiptil de un prezent prelungit, tras, asemenea unei gume de mestecat întinsă la jumătate de metru de gură. Gest dizgrațios, dar care face parte din comportamentul a lor noștri, cei care oriunde ar fi se simt la ei acasă, fie că sunt la Roma, Paris, Madrid, Berlin, Londra. Diaspora încearcă, fără să vrea prea mult, să construiască Românii mai mici acolo unde conaționalii noștri se duc să-și câștige banii, fie prin muncă cinstită, fie prin tot felul de reprezentații la scenă deschisă, se poate citi ”la stradă deschisă”. Este ciudată reacția oficialităților din Italia, Anglia sau Spania, de exemplu, atunci când pe teritoriul Românie sunt prinși infractori periculoși ai acestor țări, criminali notorii, pedofili scârboși, violatori, bandiți. În acele momente guvernele țărilor citate la domiciliul stabil al derbedeilor, imobilizați cu cătușele Poliției Române, se fac că plouă afară, că sunt mult mai preocupați de starea vremii, decât de a-și asuma fărdelegile pe care cetățenii lor le-au comis în România. Dacă, în aceeași zi, un păcătos de român ”calcă pe bec” în Franța sau Italia, Anglia sau Germania, atunci cade cerul peste Europa, România devenind un motiv generos de critici și de pedepse, de genul. ”Nu mai pupați voi Schengen, încă zece ani de cum încolo!”

Nu putem să ne facem că nu observăm această diferențiere de atitudine, între cei din est și cei din vest, chiar dacă, de cele ai multe ori, ”cei din est” sunt de fapt niște copii de mingi față de infractorii notorii ai vestului. Nu noi, mioriticii, am inventat mafia, nu noi, mioriticii, am comis cele mai abominabile crime, care au siderat lumea, nu noi, mioriticii, am alimentat cu moarte grupările teroriste ale lumii.

Ceea ce ar trebui să se recunoască țării noastre ar fi postura mai nouă a României, aceea de exportator de securitate pentru întregul spațiul NATO.  România continuă să se prezinte ca și altceva decât sursa infracțiunilor stradale, prin capitalele și orașele Europei, încercând să domine zona fărădelegilor mărunte, din categoria tâlhăriilor și mai puțin a infracțiunilor prin violență, alături de bulgari, albanezi, sârbi, turci, concentrând astfel în zona Balcanilor pleava Europei. Oare așa să fie în realitate? Cu siguranță că nu, cu siguranţă că fiecare națiune își are scursurile ei, țiganii ei, în sensul pe care termenul punctează tot ce poate fi mai rău din caracterul unui om. Țiganul nu este o minoritate conlocuitoare, chiar dacă se confundă cu etnia rromă. Țigan este și românul, și bulgarul și albanezul și germanul și spaniolul și americanul, toi cei care sunt certați cu legea, cei care nu dau nici un ban pe onoare, cinste, dreptate, respect față de aproapele său. Vorbim, astfel, despre borfași, criminali, hoți, tâlhari, derbedei, despre toți cei care vor ajunge, în cele din urmă, în pușcăriile lumii.

Doar aceștia sunt rușinea societății? Doar ei sunt produsul care ne dă șansa de a ne delimita de ceea ce învățăm că este rău, reușind să salvăm binele, precum mai poate fi salvat grâul separându-l de neghină?

Ar trebui să înțelegem că, indiferent de cât de vizibili sunt ei, indiferent de cât de spectaculoase sunt faptele lor reprobabile, ei nu reprezintă decât ”mărunțișul” comportamentului oneros al semenilor noștri. Baștanii au gulere albe, cravată sau papion, frac sau costum închis la culoare. Ei sunt cei care schimbă echilibrul planetar, care au mâinile curate, dar sufletele murdare. Ei sunt ”oamenii din umbră”, criminalii care omoară popoare și nu doar simpli oameni, distrug destine ale istorie și nu doar destinul unei familii. Acești ”respectabili” se bucură (pe când ne jefuiesc, ne ucid, ne batjocoresc și chiar ne umilesc, de alegerea noastră), de șansa pe care le-am dat-o de a vorbi în numele nostru, de a decide în numele nostru și chiar de a fi doar ei cei de luat în seamă, noi devenind în fața lor doar ”carne de tun”, doar  cei care se vor sacrifica în numele binelui pe care îl tot invocăm fără ca să reușim să-l găsim. Avem toate aceste semne de întrebare, ce au și rolul de anestezie generală, astfel încât să nu simțim marea durere a desconsiderării de care avem parte, mai ales atunci când așteptăm să ni se întâmple ceva bun. Atunci, dăm peste un Klaus Iohannis, de exemplu, care nu mai este ceea ce a promis că va fi, chiar și numai pentru că el nu poate fi nici măcar tăcerea din care și-a construit aripile!

A dispărut Iohannis?! Nu vă impacientați. Nu a dispărut nimeni. A plecat doar puțin să fie singur cu Klaus, așa cum Marin Sorescu ne-a tot învățat că a plecat să mai moară puțin. Suntem astfel puși în situația în care ”umbra scapă turma!”