ATENȚIE LA CUVINTE

Adi Cristi

Nici nu ne dăm seama ce forță distrugătoare pot să aibă cuvintele. Aceleași cuvinte folosite de noi în viața de zi cu zi. Dacă am fi mai atenți la felul în care ne lăsăm acaparați de  expresii neiertătoare, în anumite contexte, am putea salva mare parte din rănile provocate iremediabil semenului nostru. Cuvintele nu rănesc trupul, ele ne însângerează sufletul. Dacă pentru rănile trupului ne-am îngrijit să avem pansamente eficiente, ce ne asigură vindecarea, pentru rănile sufletului nu am descoperit în afara scuzelor nici o altă terapie de urgență. Dar și acestea, funcție de gravitatea rănirii, sunt sau nu eficiente.

Scena politică în general și acea dâmbovițeană în special, este un câmp deschis acestor atacuri devastatoare. Poate de aceea armura omului politic este un soi de nesimțire sădită pe o imoralitatea accentuată.  Lipsa de morală a clasei politice este doar un moft protector a celor care nu vor să respecte norma, pe motiv că ”efortul lor este depus întru binele societății”. Afirm că acesta este doar un „moft protector” atâta timp câ la judecată dreaptă, ce este aplicată înaintea Judecății de Apoi, fiecare dintre noi, indiferent de ceea ce am făcut, primește judecată faptelor noastre, în aceleași condiții de lege, în litera și spiritul ei.

Astăzi, mai mult decât ieri și mult mai mult decât alaltăieri, omul politic se află sub cea mai puternică lupă a statului de drept, fiindu-i analizată activitatea după importanța acesteia pentru noi toți, căci el a fost investit de noi nu numai să ne reprezinte, cât mai ales să fie responsabil de faptele lui, fapte care ne privesc mai ales pe noi sau ar trebui să ne privească.

Omul politic se luptă cu ajutorul cuvintelor, mesajelor, promisiunilor, toate acestea fiind căutate de noi nu pe bannere afișate, cât mai ales în fapte. Un om politic trebuie să fie omul faptelor. Dar, nici aceste fapte nu scuză mijloacele cu ajutorul cărora se obțin. Există un set de reguli ce nu trebuie încălcate, set ce poate fi asimilat cu cele zece porunci, pentru a fi ținute minte de toți, nemaiexistând motivul lui „nu am știut”. Cea mai grea dintre aceste zece porunci pentru omul politic este: „Să nu furi!” De aici pornesc toate relele. Din acest punct se despart apele și cuvintele. Aceste „gesturi mărunte” separă înțelesurile mărturisirilor celor prinși „la oala cu smântână”. Ei se jură ca nu fură / dar denunțătorii i-au dat de gol, cu flagrantul făcut la scara blocului. Sorin Oprescu de exemplu, nu este sigur dacă banii primiți ca mită, 25.000 de Euro, erau sau nu marcați. Nu se pune problema banilor, cât mai ales problema e dacă aceștia au fost sau nu marcați(sic!) Erau sau nu din caseria DNA!

Nici un astfel de prins nu a avut bărbăția cavalerească de a recunoște iscusință anchetatorilor de a-l fi descoperit. Se folosesc de NU  ca de un ultim colac de salvare, fără să bănuiască ridicolul în care ajung să respire. De recunoscut astăzi recunosc doar delatorii, doar acești denunțători, care au calitatea de a fi mai deștepți cu câteva secunde decât partenerii lor de hoții, astfel încât delațiunea să le ofere o imunitate revoltătoare, dar sănătoasă pentru siguranța lor alimentară în libertate.

Restul celor prinși sunt nume sonore ale scenei politice românești, din ce în ce mai sonore, atâta timp cât este așteptat să intre în această horă, greul greilor, cel care a inventat acest sistem diabolic, dovedit a fi eficient, la urma urmei, dacă nu ținem cont de costurile lui morale.

Marele așteptat de o țară întreagă (minus cei din PMP, plus vreo doi, trei adepți), nu este altul decât Traian Băsescu. O astfel de așteptare are o plajă vastă de nerăbdare, existând posibilitatea teoretică ca totul să se întâmple imediat sau niciodată.

Indiferent de ce credem noi despre Traian Băsescu el rămâne un învingător, chiar și atunci când pierde. Cred că, dacă i s-ar pune cătușele la mâini s-ar purta mai demn decât toți ceilalți politicieni cu mâinile ascunse sub haine sau cu ele ridicate a frondă, în văzul lumii. Traian Băsescu, dincolo de simpatii sau nemulțumiri, este politician din cap și până în picioare. Prin el curge sângele animalului politic care nu poate mima, gesturile izvorând din înlăuntrul său, chiar dacă acestea ne convin sau nu ne convin, chiar dacă formula pe care el a propus-o scenei politice a fost una de mahala, din spațiul în care s-a regăsit o majoritate îngrijorătoare de români, în  cele două mandate succesive.

Traian Băsescu folosea mai puține cuvinte materializate în fapte de ținut mine și mai multe expresii memorabile, care, chiar dacă nu țineau de foame, întrețineau tonusul hăhăitor în națiune.

Se poate spune că, din vremea lui Traian Băsescu, au crescut împreună sistemul mafiot și cel în care DNA și SRI și-au găsit locul, astfel încât, acesta din urmă nu a ezitat să muște mâna stăpânului, evident prin interpușii lui (a se citi Elena Udrea et.comp) atunci când acesta a părăsit capătul lanțului.

Atenție, deci, la cuvinte! Ele nu ustură la tălpi, ele ucid suflete răstignite!