AU FOST, MAI SUNT ȘI VOR MAI FI, CÂT NEAMURILE ACESTEA VOR TRĂI

Adi Cristi

Refugiații inflamează din ce în ce mai puternic liniștea europeană. Liderii de la Bruxelles au fost prinși cu pantalonii pe vine. Presiunea pe care, o populație disperată, eterogenă, dar de aceeași religie musulmană, o pune asupra securității Uniunii Europene devine din ce în ce mai reală și mai înspăimântătoare. Ungaria s-a speriat într-un asemenea hal încât a scos armata din cazarmă. A ținut să joace mai mult cartea sperietorii decât pe aceea a reacției violente disproporționate, propriu-zise, între soldatul înarmat ”până-n dinți” și civilul cu brațele goale sau cu ele pline cu copiii lui. Refugiații sunt puși în situația animalelor hăituite. O disperare nouă îi macină, după ce viața insuportabilă din propriile lor țări i-a forțat să găsească norocul în țările Occidentului. În drumul lor spre |Germania sirienii, libienii, egiptenii, afganii și chiar irakienii au înspăimântat mai ales Ungaria, ce s-a văzut pur și simplu asediată.

Dacă 9000 de refugiați, de fapt de familii întregi de refugiați, îți trec granițele țării într-o singură zi, în care poporul tău nu depășește mai mult de șapte milioane de unguri, nu este gratuită această precauție, dusă la extrem de oficialii de la Budapesta. La fel de adevărat este și gestul cabinetului Viktor Orban, de a decide construirea de garduri de sârmă ghimpată, sub forma unor obstacole viabile și credibile, descurajante, în calea refugiaților. Mai mult, liderii maghiari au decis să construiască preventiv și un gard între Ungaria și România, dacă cumva nefericiții de nord-africani și din Orientul Mijlociu vor găsi o altă cale pentru a ajunge în inima Occidentului, loc în care ei cred că le este destinat un nou început, o nouă viață, o șansă adevărată de a ieși din supraviețuirea dusă la extrem.

Confruntările violente de la granița Serbie cu Ungaria, breșă prin care încercau refugiații să treacă Germania, via Austria, au inflamat Europa, provocându-i pe liderii țărilor europene să ia poziții ferme față de aceste barbarisme, maximizate ca efect preventiv. O astfel de constatare o face și primul ministru român Victor Ponta, care nu ezită să compare atitudinea Ungariei cu aceea a unor țări europene, din anii 1930, ani în care fascismul a început să prindă aderență la o populație sărăcită, disperată, fără soluții. Chiar dacă o astfel nominalizare explicită a Ungariei iese din tonul dipomației acestui început de nou mileniu, ea nu se abate de la realitatea crudă pe care o definește.

Ungaria a greșit față de Uniunea Europeană, a greșit față de România, cu care are semnat un tratat bilateral, a greșit față de parteneriatul NATO, atâta timp cât și-a permis să maseze armata la granițele țării sau să construiască garduri de sârmă ghimpată în interiorul Uniunii Europene.

Premierul Victor Ponta   nu s-a mai folosit de rigorile stilului diplomatic, atacând pur și simplu subiectul frontal, într-o postare pe contul său de pe Facebook, afirmând că este datoria sa, în calitate de lider politic european, să sancţioneze comportamentul constant al unor oficiali guvernamentali de cel mai înalt nivel din Ungaria: „Aceştia sunt o ruşine pentru cultura şi valorile Uniunii Europene. Sârmă ghimpată, legi agresive, închisori şi brutalitate vor arăta că în inima Europei, sunt decidenţi politici cu nimic mai buni decât cei din Siria, Libia sau alte ţări din care fug respectivii refugiaţi!”. O astfel de deconspirare a reacției Budapestei în problema refugiaților a făcut partea ungară să ia foc, la nivelul ministrului de externe, Peter Szijjarto,  foarte violent și, la rândul său, neprecaut cu uzanțele diplomatice. Șeful diplomației maghiare nu a ezitat să susțină că ”Victor Ponta și-a pierdut autocontrolul și, prin afirmațiile sale iraționale, jignește întreaga Ungarie”, și tot el continuă: „Politicienii europeni civilizați nu spun astfel de calomnii necontrolate. Remarcile sale au o singură explicație: și-a pierdut total sprijinul în politica internă din România”.

Se poate constata ușor cât de mult a căzut discursul diplomației europene, între două țări care încearcă să se remarce în noua arhitectură politică a bătrânului continent. Pentru astfel de ”atacuri sub centură” bănuiții de serviciu erau diplomații sovietici și, mai nou, rușii aflați în slujba necondiționată a lui Vladimir Putin. Nu cred că este întâmplătoare această apropiere între Ungaria și Federația Rusă, pe probleme cu care UE se confruntă cu imperiul estic, în încercările acestuia de expansiune forțată înspre granițele vechii Uniunii Sovietice.

Ungaria are libertatea, dată de popularii europeni, să joace rolul copilului teribil, căruia îi este permis mai mult decât au voie să facă celelalte state ale UE. Un astfel de statut i-a permis să ridice garduri de sârmă ghimpată în interiorul Uniunii Europene, să măcelărească pe cei care sunt puși în situația de a fugi din țările lor dominate de regimuri dictatoriale, teroriste, doar pentru că nu au reușit să găsească un acord, o mediere între părți, așa cum se pare că a găsit guvernul croat.

Oricum, acest tip de lovituri la picioare, în jargon numite ”lovituri la țurloaie” nu este ultima reacție a relațiilor de ”prietenie” dintre cele două popoare. Multe au fost, multe sunt, multe vor mai fi. Au fost, mai sunt și vor mai fi, cât neamurile acestea vor trăi! – ar spune Ion, tăcând la o bere cu Laszlo.

ADI CRISTI