Adi Cristi
Adi Cristi

Portret descoperit sub mare

Adi Cristi

Adi Cristi

Eu sunt sau încerc să fiu
Sunt atât cât
ceilalți îmi spun

Am ajuns dincolo de ochii
din care înflorește pădurea
și mai jos de talpa
sub care frunza respiră

Sunt peste mine urmă apăsată
și glas murmurat pe coama de deal
împingând apusul la vale
ca o roată de foc

Sunt ca și cum nu aș fi
iluzia din care se naște
speranța vorbei închisă în tăcere
cum mai sunt închise albinele
în corolele florilor carnivore
ucise și ele
de un nefiresc diabet

Eu sunt cel fără de care
nu aș mai fi
în oglinda din fața mea
sau în lac
în ochii tăi adânciți
ca două fântâni
din care noaptea se-adapă
și ziua se-adapă
fiecare cu partea ei de sete nestăpânită

Eu sunt și tu ești
chiar mai mult decât te țin minte
Ești cât sunt fără tine
sunt cât ești peste mine

La vale coboară lumina
rostogolitoare
și inima îmi coboară
rostogolitoare
și mâna îmi coboară
rostogolitoare
peste trupul tău ca o vale
cu cele două dealuri terminate-n gurgui
și pântecul adâncit ca o albie

Exiști cum se strecoară plaja sub mare
sau genele tale sub formă de aripi
ce-ți zboară ochii ca o pasăre speriată
de zgomotul depărtării
de strângerea degetelor în pumnul în care
ți-am adunat lacrimile
cum digul mai poate îmbrățișa valurile

sunt atât cât să fiu
poemul acesta scos la plimbare
pe deal, pe văi, pe coclauri
și care mă ridică-n picioare
și mă face să cred că sunt
atât cât ceilalți îmi spun
atât cât mă văd
chiar dacă restul din mine
poate ocupa
mai multe ținuturi,
mai multe oceane,
mai multe tăceri
sau icoane.

Sunt rugăciune,
sunt închinare
sunt partea din mine
în care străinul se ridică-n picioare

Eu sunt
ceea ce înseamnă
că exist mai puțin decât vreau
și mai mult decât sunt.