DUMNEZEU SĂ NE IERTE

Adi Cristi

Am început să ne obișnuim cu numărătoarea morții: 50, 51, 52, 53…”Cad pe capete” sufletele nevinovate, după mai bine de zece zile ce au trecut de la întâmplarea dezastrului. Potențialul  morții este încă mare, dacă suntem nevoiți să ținem cont de cele peste 30 de cazuri grave, ceea ce ne-ar obliga să ne pregătim lacrimile pentru încă mult decese. Este ca și cum am îndura schingiuirea cu fierul înroșit, aplicat direct pe suflet, la modul aleatoriu, de câteva ori pe zi sau din două în două zile, în momentul în care speranța noastră că am reușit să trecem peste acest dezastru să mai vină ”un lot de morți” care să ne răscolească, să ne facă una cu pământul, îngenunchindu-ne deja mai jos decât ajunge să fie pământul gropilor săpate. Dacă ar fi să ne adunăm morții la ”colectiv”, atunci am fi nevoiți să ocupăm deja un cimitir întreg de durere, suferință și lacrimi strivite sub nedumerirea inevitabilului ”De ce?”, scheletic, descărnat, fantomatic. Neînțelegerea noastră, dedicată întâmplării, sună a clopot scăpat de la înălțimea turlei clopotniței. Fără a se sfărâma după cădere, clopotul este prins în explicația suferințelor lui  Iov, atunci când se încearcă chemarea la bară a lui Dumnezeu, născocitorul și iubitorul necondiționat al omului. „Iov însa va muri fără să ştie – nici el, nici prietenii săi – ca episodul nenorocirilor sale, oricât ar părea de absurd, nu-si are originea nici în vreun păcat pe care el l-ar fi săvârşit, nici în întâmplarea oarbă, nici în ceea ce anticii numeau destin, ci într-o anumită iconomie a lui Dumnezeu. Episodul începuse nu pe pământ, ci in cer, si anume in cursul unei convorbiri dintre Dumnezeu si Satan. Venind vorba de neprihănitul și credinciosul Iov, cu care Domnul se mândreşte, Satan pretinde că devotamentul acestuia nu e un act gratuit, ci interesat, că el durează doar atâta vreme cat Iov beneficiază în schimb de bogaţii imense și familie numeroasă. Spre a-l convinge de contrariu, Dumnezeu îi permite Diavolului să se atingă mai întâi de bunurile și de copiii dreptului, apoi și de sănătatea trupului său. Așadar, nenorocirile lui Iov nu sunt opera directă a lui Dumnezeu, ci doar îngăduite de El, pentru ca prin ele să se demonstreze ceva, anume că devoţiunea omului față de Creatorul său, chiar subţiată până la limita de jos, poate fi expresia unei relaţii directe și dezinteresate, independentă de orice factor contingent.” Aceasta este explicația pe care o găsește Bartolomeu Valeriu Anania, în lucrarea sa: „Introducere la Iov” în „Biblia sau Sfânta Scriptură”, apărută la Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti – 2001.

Nu putem să separăm această dureroasă înlăcrimare a sacrificiului (întru dragoste de Hristos și dumnezeiască încercare) de zona metafizică a lumii, spațiul în care universul este proiectat în alte dimensiuni decât cele aritmetice, cunoscute de noii în termenii de lungime, lățime adâncime. Moartea ne-a adus deșteptare, chiar dacă aceasta a venit pe fluxul furiei, revoltei, nedreptățirii simțită până la atingerea osului viu al credinței. De furia străzii nu a scăpat astfel nici Preafericitul Bisericii Ortodoxe, căruia, drept credincioșii sau ”sataniștii”, i-au amendat lipsa de reacție în fața terifiantului dezastru, mai ales când arhiepiscopul, mitropolit romano-catolic de București, Ioan Robu, a îngenuncheat la locul tragediei, înălțând simpla și fireasca rugăciune de iertare înspre Dumnezeu, pentru victimele nevinovate, dar și pentru cei care au rămas să sufere pe viu, accentuând pedeapsa dumnezeiască sau încercarea dumnezeiască.

Revolta străzii l-a făcut pe Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române să-și ceară iertare, spășit ca gestul Mântuitorului întru umilința spălării picioarelor trecătorilor, sesizând că vorbele sale nu au fost destul de iscusite pentru a transmite ceea ce sufletul și rugăciunile preoților au pus la rădăcina iertării în toate bisericile țării, la slujbe dedicate chiar a fi de pomenire, în numele celor care au trecut la cele sfinte, la vârsta la care majoritatea credincioșilor se pregătesc pentru a da vieții lor sensurile milostivirii și ale mântuirii prin faptă curată și spirit înălțător.

Am început să ne obișnuim cu numărătoarea morții: 53, 54, 55, 56…  Până unde ne va urmării moartea pas cu pas, număr după număr…? Să fi numărat noi mai repede decât numără moartea? Ne cerem iertare pentru această hipnoză a deznădejdii, pentru această stare de transă, din care există pericolul să nu mai ieșim, numărând înainte ca moartea să ne dicteze, cu glasul ei, următoarea cifră, următoarea oprire, următoarea lumânare aprinsă, oferind celui plecat dintre noi calea luminii, pe celălalt mal al Styxului.

Cred că este timpul ca Dumnezeu să ne ierte de ceea ce noi nu suntem în stare să ne iertăm.