Adi Cristi
Adi Cristi

VÂRSTA, EUL NOSTRU ȘI DUMNEZEU

Adi Cristi

Adi Cristi

Trei zile și 2015 se va duce în amintire. Cine se naște în aceste ultime trei zile le anului va avea un an pierdut din biografia sa. De fapt va trăi doar trei zile din contul anului care se va termina peste 72 de ore. Cine va muri în aceste ultime trei zile, se poate spune că, va muri cu un an mai tânăr decât dacă ar fi trecut în Noul An. Suntem deja plasați pe puntea suspinelor. Ne place sau nu trebuie să ținem cu dinții de acest finiș din ce în ce mai agresiv, din ce în ce mai plin de bucuriile sărbătorilor care ne obligă să fim veseli, să ne bucurăm. Să ne bucurăm pentru ce? Pentru că am mai îmbătrânit cu un an? Pentru că am reușit să mai trecem un an în contul vârstei, care ne rămâne active doar pe tot timpul vieții noastre?

Ultimele trei zile fac parte dintr-o numărătoare inversă. 3,2,1 și… La Mulți Ani!  De această dată pentru 2016. Un an care nu se arată a fi mai cuminte decât 2015. Nu se arată a fi mai prietenos. Este, fără doar și poate, anul care nu ne va lăsa în pace, care ne va pune față în față cu timpul dat trăirii. Viața fiecăruia dintre noi va fi pusă în situația de a asimila următoarele 365 de zile sub forma petei de sânge pe care o absoarbe cârpa sau buretele sau memoria noastră la fel de poroasă. Lăsăm în urmă un an plin de realizări sau mai golaș, dar în oricare situație ne-am afla avem un nou an trăit, un nou an adunat la zestrea vârstei. Tineri fiind, trecerea într-un Nou An nu dă semne de oboseală, de îngrijorare, de precauție. Valul tinereții seamănă cu talazurile ce se sparg de stâncile malului, fără nici o urmă de îngrijorare, găsind în forța nimicitoare, din a da piept cu viața, o joacă, o întrecere, o provocare și mai puțin o povară de dus în spate. Cu cât ne apropiem de a treia parte a vârstei cu atât astfel de șocuri devin mai greoaie, mai insuportabile de făcut față, fiind din ce în ce mai precauți, din ce în ce mai retrași din fața loviturilor de berbec, pe care viața continuă să ni le dea, fără menajamente, fără a ține cont că trupul ne este din ce în ce mai slăbit, din ce în ce mai încercat, asemenea unui zid de cetate supus, într-o viață de om, nenumăratelor asalturi. Mai avem trei zile din 2015 și vom fi în stare să ne salvăm un an sau să-l pierdem la limită, când nu ne-am mai fi așteptat la o înfrângere pe ultimii metri.

Românii sunt învățați cu aceste două ipostaze, diametral opuse: de a câștiga în ultima secundă sau de a pierde în ultimă secundă. De vină este concentrarea, relaxarea, luatul în derâdere a unui proiect fundamental, ce necesită atenție și responsabilitate de la prima și până la ultima secundă dedicate acestuia. Nu avem voie să ne jucăm cu viața, ca și cum am mai avea vreo câteva de rezervă. Nu ne permitem să ne scriem viața pe maculator, pentru ca, mai apoi, să avem timpul necesar trecerii ei pe curat, fără ștersături, fără sincope, fără bâlbâieli și dezacorduri. Suntem ceea ce suntem și drept urmare nu putem să ne modificăm codul genetic în așa fel încât să fim și ceea ce nu putem fi, ceea ce nu am fost niciodată, până acum. Când ne gândim viitorul nu avem voie să ni-l construim prin prisma a ceea ce am putea fi vreodată, când nu vom mai fi ceea ce suntem, ceea ce am învățat că suntem și că putem fi! Înainte am fost ceea ce suntem și azi, pentru ca mâine să fim ceea ce am început să visăm de ieri. Niciodată nu ne vom întâlni decât cu cel care îl cunoaștem, cu cel pe care îl știm, cu cel pe care l-am născut din aproape în aproape. Avem acest reflex al conservării, care ne ferește de aventurile inimaginabile ale setei de a cunoaște și dincolo de ceea ce știm, chiar dacă vorbim despre lumină sau întuneric, despre noapte sau zi, despre a ști sau a nu ști, despre a fi sau a nu fi. Să credem că Iisus Hristos a fost prezent la toate întâmplările zilelor din cei 2016 ani, cât au trecut de la nașterea sa? Dar ce înseamnă acești 2016 ani, de două ori și ceva vârsta biblică a lui Matusalem, față de cei peste 40.000 de ani de când viața a apărut pe Pământ? De aproape 20 de ori mai mulți ani au trecut pe Pământ fără ca Fiul lui Dumnezeu să fie lângă noi, să ne învețe iubirea de Dumnezeu. De ce a avut Dumnezeu Tatăl nevoie de atâta de amar de timp pentru a ne aduce în fața ieslei în care s-a născut Iisus, arătându-ne calea? A fost o pierdere de timp nepotrivită? A fost un timp necesar așezării, limpezirii, sedimentării secundei în curgerea sa implacabilă? A fost acea răbdare în urma căreia oamenii s-au așezat și se mai așează, într-o stivuire perfectă, cum se mai înalță piatra lângă piatră, imaginându-ne muntele sau zidul, visul sau aspirațiile spre o lumină mai puternică, mai iscoditoare, mai plină de a cunoaște și altceva, și altceva…Vârsta noastră nu trebuie raportată la 2016 ani. Ea este mult mai mare, este mult mai adâncă, mult mai profundă. În noi există nu doar Eul nostru și Dumnezeu. În noi există tot ceea ce am reușit să aducem la suprafață azi, când ne apropiem să trecem în amintire încă un an.