SĂRUT-MÂNA, ROMÂNIA!

Adi Cristi

Vorbim din ce în ce mai puțin despre acel ”Sărut-mâna” întâlnit pe drumurile, cândva ulițe, ale statelor noastre, din ce în ce mai cochete, din ce în ce mai asfaltate, scoase din noroi. O dată cu ”orășenizarea” mediului rural, atenție, dispare acest bun simț atât de necesar verticalității sentimentului de respect al celui mai tânăr față de cel învârstă, a bărbatului față de femeie, a copiilor față de toți cei care îi privesc căciula, ce-i ascunde cu totul ochii, fie de rușine, fie de sfială, fie pur și simplu pentru că frate-său avea capul mai mare.

Amănuntul cu ”sărut-mâna” este de fapt cheia de boltă a bunului simț românesc, cel care ne-a ținut la această răscruce de drumuri și de istorie, care, cu ușurință ne-ar fi izbit de toate punctele cardinale, dacă nu am fi fost așa de falnici și de înfipți puternic cu picioarele în pământ.

Bunul simț are forța de a opri și ceea ce legea nu interzice, ținând cont de feed back-ul pe care îl obținem în momentul în care încercăm să ne recuperăm ”învățămintele de minte” din întreaga istorie a zilei trăite, de regulă, zidită mai ales în greșelile noastre. A greși este omenește ne păstrează în continuare în paradigma omul sfințește locul, așa cum și din greșeli se învață cel mai bine, cu minima condiție ca acestea să nu se repete, chiar și numai pentru că, într-un astfel de caz, vom avea semne severe de întrebare asupra capacității intelectuale a celui care se păstrează într-o repetiție suspectă a păcatului.

”Sărut-mâna” – cules de pe ulițele satelor, este cu totul altceva decât cel rostit la recepții simandicoase sau pur și simplu în scara blocului, în semn de salut cordial și plin de curtoazie, de regulă în interpretarea ușor lascivă a bărbatului ieșit să întâmpine o doamnă. Nici cu sărut-mâna strecurată în gestul direct de a săruta mâna mamei sau a preotului sau a părintelui, învățați cu acest semn de prețuire, nu seamănă salutul plin de respect pe care cel care îl rostește, dorește mai ales să-și facă simțită prezența, să spună celui care îi iese în cale că se află și el pe aici, că trebuie să se țină cont și de acest semn de bună creștere, de cumințenie a pământului, garanție cu care se poate merge mai departe, se poate imagina viitorul pas înspre civilizația acestui mileniu venit parcă mult prea repede peste noi, cei care ne îmbulzim în spațiul mioritic cu aceeași încrâncenare cu care am fost învățați să ne strigăm drepturile, chiar dacă nimeni nu ne fugărește, chiar dacă nimeni nu ne ia blidul cu mâncare din față.

Dar ce ar trebui să înțelegem că este acest bun simț, care ne pune piedică pe scările dezinvolturii noastre de a avea și ceea ce nu putem avea, de a fi și ceea ce nu putem fi? Bunul simț, conform dicționarului este ”normă logică de apreciere, comună marii majorități a oamenilor”. Dar tot acest bun simț mai însemnă și decență, simțire, bună intuiție. Există și o definiție mai cuprinzătoare oferită de DEX 1998: ”capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele”

Copilul acela care trece grăbit spre școală, acolo unde îl așteaptă învățătoare sa, nu știe de această definiției, cum de altfel nu știe nici bătrâna care trece pe lângă noi legându-și broboada, în drum spre biserică.

Sărut-mâna, maică! Dumnezeu să ne judece, că multe mai avem de tras cu atâta dezmăț și necugetare, puse înaintea noastră de Satan, să ne încerce nu puterile, cât mai ales slăbiciunile.

Drumul ce trece prin sat, chiar dacă a prins gustul asfaltului, mai poartă în țărâna de sub primul strat de criblură, de când a pășit talpa omului pe aceste locuri, încă mai păstrează fiorul viu al legendei din care ne tragem, adunându-ne cum doar primejdia mai este în stare să ne adune, să ne unească brațele și umerii și inimile, ridicând din noi  zidul peste care nu au trecut nimeni, nici popoarele migratoare, nici romanii, turcii sau nemții și nici măcar rușii, care ne-au sfârtecat până la dezbinare țării, dar și a românului de român. Mai mare decât imperiul rus și mai apoi sovietic nu am avut pericol, nici măcar habsburgii nu ne-au tăvălit atât de mult prin praf, cum a făcut-o Ivan. Mai mult, trebuie să recunoaștem, ei au grăbit civilizarea satelor și a târgurilor transilvane (la început), oferindu-ne alternativa occidentului atunci când am avut minte să alegem care să ne fie drumul și calea cea dreaptă. Estul ne-a mirosit tot timpul a crivăț și a Siberia lipsită de întoarcere, în timp ce vestul ne arăta, asemenea unei femei frumoase, jartiera și chemările vaporoase a ceea ce înseamnă rafinament și civilizație, atuuri care au adus mai apoi asfaltul și semaforul, trecerea de pietoni și străzile asfaltate în satele românești, în care încă mai ești întâmpinat pe drum cu un grăbit sau melancolic ”sărut-mâna, în loc de bună dimineața, bună ziua sau bună seara. Sărut-mâna, mamă! Sărut-mâna, România!