VIAȚA BATE ZÂMBETUL

 

Am intrat deja în vară și în vacanța parlamentară, chiar dacă nimeni nu a sesizat această minimă realitate. Un hâtru ar spune că nu se observă decât ceea ce nu se întâmplă, în timp ce firescul lucrurilor trece neobservat. Este ca drumul de întoarcere acasă, drum pe care atenția noastră nu mai este ”ocupată” de traseu, ci doar de gândurile care ne zboară aiurea, funcție de  ”noutatea” pe lângă care mai trecem.

Dacă ar fi să ținem cont de această observație, cu o puternică încărcătură estivală, am înțelege că parlamentarii sunt într-o permanentă vacanță, iar vara nu prea ne-a vizitat decât în reprize cu caracter, evident, contradictoriu. Să spunem da, atunci când realitatea strigă din toți rărunchii un nu hotărât.

Vacanța parlamentară, într-un an electoral, este mai mult o pojghiță superficială de gheață, în mijloc de caniculă, pe care oamenii politici sunt invitați la patinaj. De fapt, liberalii, mai prevăzători cu viitorul lor, după înfrângerea reală de la locale, au spus-o clar, cu subiect și predicat, că în această vacanță politicienii ar trebui să umple cătunele, satele și orașele țării pentru a se face cunoscuți, măcar acum, în al XIII-lea ceas, căci al XII-lea a bătut de mult, odată cu papara pe care au luat-o de la un electorat plictisit, dar din ce în ce mai sever cu așteptările puse în fața acelorași politicieni care ”au bătut creanga” mai bine de un sfert de secol.

Ar trebui să stăm la Soare, să ne relaxăm, să lăsăm timpul să ne mângâie spatele să ne maseze omoplații și cervicala, dacă am fi, într-adevăr, oameni cu scaun la cap, oameni pentru care realitatea nu mai este tărâmul iluziilor și nici măcar al fantasmelor ispititoare. Tradiția politicianului român este una deja bine cunoscută, bine studiată, bine interpretată pe toate fețele. Să promită ceea ce nu va face este coloana vertebrală a zâmbetului iscoditor cu care viitorul ales al poporului său încearcă să pătrundă ”în teritoriu”. Pentru așa ceva nu are de ce să-și strice vacanța, mai ales că de ea îi este legată familia, aceeași familie pe care nu o mai poate vedea în timpul mandatului aflat în exercițiul funcțiunii. Doar în vacanță i se poate dedica, dar, iată, nici acum nu-i mai aparține, fiind trimis prin ordin de partid la țară, acolo unde îl așteaptă țăranul sprijinit cu coatele de gard, pentru ca să-l asculte de sub borurile pălăriei sale de paie, mâncată pe alocuri a alint de Joiana lui productivă.  ”Dar dumneata al cui ești?” ”Cine, eu ?” – mai trage de timp politicianul. ”Păi da nu eu, că eu știu al cui sunt! ” ”Al cui să fiu ? Al partidului, căci el m-a trimis în văgăuna asta să-mi strice poziția perpendiculară pe orizontul de la mare!” Și al mai cui? Al mai cui ce? Al mai cui cine e, nu ce e, căci de la școală ar fi trebuit să știi că la ființe se pune cine, iar la lucruri ce. Bade te-a bătut Soarele, ce-mi bolmojești aici cu cine și ce? Cred că nu avem aceeași culoare la intelect, de aceea nu ne înțelegem. Ce culoare, ce intelect…? Păi te-am întrebat așa cum se mai întreabă pe ulița noastră ”al cui ești?”. Eu sunt al lui Gheorghe și al Savetei. Dumneata mi-ai spus că ești al Partidului și…care este mă-ta? Acum ai priceput?! Bade Partidul nu-i numele tatălui meu. Partidul este…în fine este ce este. Eu sunt al lui Richard și al Margaretei. Uite, vezi că ne înțelegem. Să-ți fie de bine. Dar cu Partidul ce este de mi l-ai scos în cale, imediat după ziua bună? Partidul este cel care îți aduce pensia în fiecare lună acasă și te lasă fără griji să stai cu coatele pe gard, să intri în povești cu trecătorii de pe această uliță frumoasă. Așa să fie oare? Dar mie mi-a spus că-l cheamă Sergiu și nu Partid. El este poștașul, adică factorul nostru poștal, cel căruia îi dau de fiecare dată câte un țoi de bună vedere și nicidecum nu mi-a spus să-l strig Partid, pe care văd că îl tot bagi în față, de parcă ai încerca să înfunzi scorburile sau găurile să nu mai aibă unde să se ascundă șobolanii! Bade, ”Partidul, după cum spunea Poetul, e-n toate, e-n cele ce sunt / și-n cele ce mâine vor râde la Soare”. Măi să fie, dar înseamnă că Partidul este mai ceva decât o dihanie, dacă este peste tot și mai are și cum ”să râdă la Soare”. Acum îmi dau seama ce-i cu zâmbetul de pe buzele tale. Bade, eu îți voi cere votul, iar dacă mi-l vei da îți garanteze liniștea zilei de mâine! Măi, să vezi. În botul acesta să stea liniștea zilei de mâine? În vot, nu în bot. Fie și vot, cum îi spui mata. Dar cum să încapă atâta amar de liniște în el și, la urma urmei, pe mine mă interesează liniștea zilei de azi, să pot și eu să mai sper la cât mai multe zile de mine. Pe mine ziua de azi mă sperie, nu ziua de mâine.

Pe toată întinderea patriei se aud, din ce în ce mai agresiv, astfel de dialoguri credibile prin numărul din ce în ce mai mare de repetare, de parcă toate ar fi fost construite după un același șablon. Ca atare, se poate spune, fără nici o ezitare: viața bate zâmbetul!

ADI CRISTI