SĂ NU SUPĂR GAZDELE

Episodul cu  steagul secuiesc, ambasadorul SUA la București, Hans Klemm și liderii extremismului maghiar din România, imortalizat printr-o fotografie, ce a devenit virală nu numai în spațiul online, cât mai ales în spațiul politic, după ce ”a fost postată pe Facebook de primarul oraşului Sfântul Gheorghe, Antal Arpad”, s-a dovedit a fi o răscolire de rană sângerândă a cărui țipăt de durere a întrecut toate așteptările. Puțini mai credeau că în aceste condiții de amorțeală și lehamete (produse de bâlbâiala cronică de pe scena politic românească), poporul român să mai fie în stare de o reacție violentă, agresivă și sonoră. Mai mult, o astfel de declanșare de energii s-a datorat nu creșterii taxelor și impozitelor, nu ravagiilor întâlnite în mediul economico-social, ci atacului frontal asupra ființei noastre naționale, fără ca poporul român să fie adeptul unui naționalism extremist, dacă ne amintim de soarta partidelor politice dâmbovițene, cu o astfel de ideologie (PRM – de exemplu, dar și acesta a fost înființat ca o replică de auto-apărare la invazia UDMR pe scena politică românească, de la începutul deceniului 90.) Niciodată poporul român nu a dorit răul cuiva, nu s-a gândit să cotropească un vecin sau pe cel slab, doar pentru ca avuția sa să crească, să se adauge avuției naționale, sporind-o, ajungându-se la nivel de imperii (roman, otoman, rus, habsburgic, sovietic). Românii au preferat să-și apere ”sărăcia și nevoile și neamul”, încercând să prezinte celor din jurul lor oferta de prietenie și pace: ”Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit”. Poate de aceea, de multe ori, am fost înțeleși la modul greșit, ospitalitatea românească fiind confundată cu slăbiciunea, frica, lașitatea. Dar, toți cei are au căzut în această capcană au fost nevoiți să se recunoască învinși, să-și târâie leșurile dincolo de ape, Dunăre sau Tisa, Nistru sau Marea Neagră.  ”Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – / Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ”.

Un singur dușman reușește, de mai bine de 2000 de ani, să ne învingă, să ne subjuge, să ne facă una cu pământul. Aceasta este o ea, trădarea la români. Românii, fie ei de neam maghiar sau de orice altă neam conlocuitor în spațiul mioritic, reușesc să se subjuge reciproc, transformând scena pământului strămoșesc într-o baie de sânge, într-un abator în care sunt sacrificate (din și pentru prostia omenească) destinele acestui popor, atât de luminos și de frumos, atât de deschis, de darnic și de prietenos, cum seamăn nu are în lume, fiind numit ”pe surse” poporul lui Dumnezeu.

Mult rău am reușit să ne facem nouă înșine, de-a lungul istoriei, devenind un caz particular, dacă nu unic în peisajul popoarelor lumii. Toate energiile negative pe care le-am folosit (nu pentru a înainta, ci pur și simplu pentru a supraviețui), ne-ar fi dat posibilitatea, altfel canalizate, să fim poate chiar înaintea multor altor țări care acum ne privesc de sus. Nu de puține ori ambasadorul SUA la București și-a permis să ne urechească, să ne certe, să ne pună la colț, pe coji de nuci, cu mâinile ridicate, chiar și numai pentru că am făcut lucruri cu care Excelența Sa nu a fost de acord. Mesajele Casei Albe erau de fapt ”prețioasele indicații” de genul conducătorul să fie cutare și nu cutărică. Evident că, astfel de amestecuri în treburile interne ale unui stat suveran și independent nu prea dau bine în ochii comunității internaționale. Pentru a nu suferi, pentru a nu mai sta cu ochii în soare încă 45 de ani, în așteptarea americanilor, liderii politici de la București se fac că nu înțeleg cum de au putut să piardă în turul II, cu peste două milioane de voturi, după ce, în primul tur, aveau ei un milion de voturi avans. Această ”minune”  nu trebuie căutată în registrul paranormalului, ci pur și simplu trebuie să ne obișnuim să gândim că cineva de la Casa Albă ne iubește atâta timp cât reușim să nu supărăm, cât ne dăm silința să fim ”băieți ascultători”!

Poate de aceea, de la ambasador la ambasador, SUA și-a trimis la București robotul diplomatic care își poate permite orice dorește, orice visează, orice îi trece prin cap, fără să aibă spaima că ar putea deranja, că ar putea supăra. Și, chiar dacă își dă seama că supără rău de tot, atunci nu-i rămâne decât să spună „S-A ÎNȚELES GREȘIT”. Eu cunosc doar două steaguri, cel al SUA și al României. Pe steagul secuiesc a pus mâna să nu supăr gazdele!

ADI CRISTI