ȚARA TRĂDĂRII ȘI A TRĂDĂTORILOR

Nu mai avem răbdare. Pentru noi migala a ajuns să fie ceva de neînțeles, ceva inutil și greu de explicat mai ales celor care vor să ”ardă etapele”, vor să devină într-o zi cât alții reușesc în șapte ani. Avem această obsesie a basmului popular, această trecere expeditivă care să ne aducă cât mai repede la borcanul cu miere.

Nu mai avem răbdarea ”lucrului bine făcut”, chiar dacă acest concept a fost desecretizat tocmai de neamțul în care poporul, în majoritatea sa electorală și-a pus marile speranțe, aducându-și aminte că exista o zicere precum că ”cine nu are un neamț, să-și cumpere”, căci el este cheia succesului, el este varianta câștigătoare, atunci când vrei să faci un lucru serios și temeinic. Ei, bine Klaus Iohannis ar fi trebuit să fie pașaportul nostru cu ajutorul căruia speram să ieșim din balcanismele care ne-au sleit și ne-au hămesit, care ne-au aruncat în desuetudine, simplificându-ne într-atât încât la vreme de bilanț nu mai reușim decât să ne adunăm ”praful de pe tobă” și nimic altceva. Nimic din mărețele noastre speranțe, nimic din magnificele promisiuni pe care am mai încălecat o dată, pentru ca neamțul, de această dată, ”să ne spună povestea toată”. Acum ne dăm seama că dacă ar fi fost o poveste, tăcutul Werner nu ar fi ezitat să o spună ”la poporul român”, așa cum Kelemen tot ne spune povestea cu Scufița Roșie de câteva secole bune, fără a uita să precizeze: ”Eu me duc la pădure!”

În noi există deja patima nerăbdării. Nu mai avem timp, nu mai avem disponibilitate, nu mai avem nimic din ceea ce ne recomanda altădată că suntem un popor ales, un popor pregătit pentru să-și construiască sacrificiul la schimb cu proiectele mărețe, care să cuprindă națiunea, poporul și patria în aceeași durere a destinului acestui spațiu mioritic.

Avem astăzi un motiv în plus să ne aducem aminte cine suntem, de unde venim și încotro vrem să mergem. Cine din noi este în stare să spună NU tentației de a deveni ”mai mult decât poate duce” și mai puțin decât a promis că poate fi.

Societatea românească în loc să-și revină, să-și uniformizeze traseele prin viață, să dea dovadă de unitate și mai ales de solidaritate, continuă să se atomizeze, să se divizeze, să-și construiască insule de singurătate, astfel încât, lipsa de coerență să facă posibilă această înstrăinare, din ce în ce mai iremediabilă, mai de neînțeles. Am ajuns să fim un popor dominat de conflicte. Am ajuns să vorbim aceeași limbă pe care să nu o înțelegem, chiar dacă este limba noastră maternă. Suntem atât de împrăștiați că nu mai reușim să ne adunăm mâinile, nu mai reușim să ne adunăm umerii, nu mai reușim să ne adunăm tălpile, nu mai reușim să ne adunăm inimile, sufletele, privirile, în acel punct pe care am decis să-l numim viitorul poporului nostru.  Aparent semănăm cu un popor fără de viitor. Cu un popor pierdut, scos din tiparele comunității, cu o adunătură de singurătăți, risipite în spațiile unicelulare ale unui viitor risipit.

Nu mai reușim să ne revenim, poate și pentru că nu mai reușim să ne mobilizăm, să ne încordăm, să fim din ce în ce mai atenți, mai deștepți, mai plini de speranțe, mai apropiați unii ce ceilalți, mai stăpâni pe pământul care ne susține și care ne oferă un exemplu de întindere, de orizont, de continuitate.

Apele nu neapărat trebuie să fie tulbure pentru a induce un sentiment de aiureală, confuzie, nesiguranță, cât mai ales ele pot să fie doar ștrangulate, confiscate, supuse unor curenți turbionali care să mimeze iureșul, instabilitatea, așa cum de altfel se întâmplă de regulă în rândul nemulțumirilor, a celor atinși de refuzul de a fi atenți la interesele personale și nu la cele ale nației.

Fugarii din partide nu mai au cum să defileze prin fața poporului ca fiind aleșii acestuia, indiferent de discursul pe care și-l upgradează, funcție de noile lor interese, de noile ideologii ale partidelor în care gândesc să activeze în Parlamentul României, chiar dacă acestea nu au trecut examenul votului electoratului, fiind practic invenții ale conjuncturilor din spatele ușilor închise, este adevărat, ale Parlamentului României. Exemplul cel mai viu, lecția practică a acestui caz, ne este oferit de PSD, de parlamentarii acestuia, care, din diferite motive, au ales sau li s-a impus ”a treia cale”, aceea de a părăsi partidul și de a rămâne în Parlament în grupul neafiliaților.

”Până acum, şi-au anunţat demisiile din PSD şi înscrierea în ProRomânia fostul ministru al Comunicaţiilor în Guvernul Grindeanu Augustin Jianu şi cinci deputaţi – fostul ministrul al Sănătăţii Nicolae Bănicioiu, fostul ministru al Turismului Mircea Titus Dobre, Marilena-Emilia Meiroşu, Gabriela Podaşcă şi Cătălin Nechifor, fost preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava. De asemenea, au mai aderat la noua formaţiune politică a fostul ministru al Finanţelor în Guvernul Ponta Ioana Petrescu şi fostul deputat PSD Aurelia Cristea, iniţiatoarea legii antifumat”. În fruntea lor Victor Ponta, fostul prim ministru, încearcă să fie ceea ce nu a fost niciodată, un trădător. Dar, nu trebuie să nu recunoaștem acest adevăr, atâta timp cât România din totdeauna a fost țara trădării și a trădătorilor.

ADI CRISTI