SĂ NE ADUNĂM, SĂ NE STRÂNGEM ÎMPREUNĂ

Viermii încep să colcăie. E semn de mâncare alterată, de căldură constantă și de mirosuri pestilenţiale, de cadavru aflat în descompunere. Nimeni nu se mai interesează să găsească o aerisire blocată. O fereastră pe care ar fi în stare să o spargă. Totul pare încremenit. Doar aerul stătut ne mai dă voie să trăim iluzia respirației. E simte nevoia unei guri de aer curat. Nu se mai apelează la masca de oxigen, dar nu pentru că o astfel de soluție nu ar fi necesară, ci pur și simplu din lipsă de forțe, de puterea minimă, cu ajutorul căreia ai putea să apelezi la această metodă salvatoare. Starea de putrefacție a timpului prezent este una pe cât de periculoasă, pe atât de greu de ajuns la ea, în vederea scoaterii realității din putreziciune. Avem nevoie de o mână forte, de o extragere radicală a întunericului putregăios și redarea spațiului luminii eliberatoare. Nu ne putem ignora statutul asumat astăzi, cu sau fără voia noastră, acela de viermi direcți sau prin corespondență crescuți timpului pe care în trecem sau îl petrecem împreună. Avem aceleași caracteristici de identificare cu acelea ale viermilor societății de larg consum, astfel încât nu putem să spunem că nu ne interesează ceea ce se întâmplă de jur împrejurul nostru. Ipocrizia unei astfel de afirmaţii ne ține în primele rânduri, ridicați în picioare, biciuiți cu întrebarea firească și necesară: Dacă nu vă recunoașteți prin ceea ce faceți, de ce naiba mai faceți?! Nu uitați că nimic nu mai este obligatoriu. Nu mai sunt carterele de alimente, condiționate a le primi de activitatea politico patriotică, depusă în acea lună! Astăzi fiecare dintre  noi trăiește pe cont propriu, atât în ceea ce privește asigurarea sursei de hrană, de odihnă și de producere a bazei materiale care să-ți asigure subzistența, în condiții de viață decente. Nu mai trebuie să fii vierme, chiar dacă unii sunt tentați să ajungă, prin acest tip de realitate, la funcția de șarpe. Fiecare dintre noi are libertatea gestionării eforturile după cum crede el că-i este în avantaj. Nimeni nu-l mai condiționează într-atât încât să i se impună o agendă a zilei, străină de preocupările sale diurne. Nimeni nu te poate obliga să trăiești după cum crede el de cuviință că-ți va fi bine și nu după cum vrei tu să trăiești, în acea libertate de gândire și de acțiune spre care ți-ai făcut un țel în viață.

Încet dar sigur începem ne apropiem de o nouă reconsiderare a valorii, a sistemului axiologic față de care vom fi obligați să ne raportăm speranțele culese din câmpul vieții. Avem deja conștiința unui trai mai bun. Știm că este un lucru posibil, perfect valabil, realizabil. Firescul acesta ne face să simțim că putem fi și noi importanți, atâta timp cât, pentru noi se pune în mișcare acest mecanism, la capătul căruia putem privi, atinge sau savura mult prezentata sub formă de iluzie a schimbării în bine. Totul e să fim cinstiți cu noi înșine atunci când alegem sistemul de referință. Acesta poate fi unul extrem de optimist  sau unul extrem de pesimist. Dacă vom compara condițiile de viață din Comuna Primitivă a semenului nostru, atunci modul în care trăim noi astăzi, devine fără comparație, situându-ne deasupra oricăror așteptări, cu toate greutățile pe care noi încercăm să le identificăm. Dacă referința este făcut față de modul în care trăiește semenul nostru din țările occidentale, același decalaj ne ridică în picioare, numai că reacția, de această dată, este în sens negativ, oferindu-ne posibilitatea de a constata cât de înapoiați suntem, câte lipsuri serioase și grave avem, cât ne înapoiați suntem în ceea ce privește modul în care reușim să gestionăm viața de zi cu zi, folosindu-ne de ultimele standarde ale civilizației.

Starea de putrefacție nu este o metaforă. Este situația reală în care continuăm să trăim, să respirăm, să ne formăm deprinderile, să ne dedicăm construirii timpului prezent astfel încât să reușim să ne prezentăm după numele și prenumele fiecăruia, pentru ca mai apoi să încercăm un dialog necesar care să ne învețe să ne ascultăm semenul, care să ne învețe să ne ajutăm semenul, care să ne învețe să ținem cont de părerile acestuia.

Deocamdată încercăm să ne adunăm, să ne strângem împreună, să ne suportăm să fim unul lângă celălalt.

ADI CRISTI