ADEVĂRAȚII NEBUNI

Războiul pesedist a intrat în fireasca amorțeală a celor care reușesc să se trezească după ce s-au lovit ”cu leica în cap”. Și-au dat singuri picioare în poponeț sau unul altuia, ca într-un joc mai vechi de societate, practicat în spațiul copilăriei, ”Bâza”. Stă unul cu ochii feriți de propria-i palmă, așezată în dreptul acestora sub formă de paravan, iar ceițali încearcă să lovească, astfel încât încasatorul să nu reușească să afle cine a fost agresorul. După ce arsura aplicată palmei începe să usture, ceilalți participanți la joc încep să bâzâie în cor, ca niște bondari relaxați. Jocul în sine este unul rudimentar, copilăresc, dar care are un iz de poveste din care trebuie să înveți ceva. Trebuie să știi că tot timpul va exista cineva, în care trebuie să dai, să lovești pentru ca tu să reziști și să mergi înainte. De regulă, ”victima” se recrutează din rândul celor de dinainte ta, a celor care îți blochează drumul sau pur și simplu se află, din întâmplare chiar, în calea ta. Apoi, tot ”bâza” reuşeşte să te învețe că nu există pas înainte fără o lovitură, oricât de anemică poate fi ea. De regulă se lovește nu aerul, nu orizontul, ci chiar pe cel de lângă tine, cu atât mai mult cu cât lovitura devine ”punct ochit, punct lovit”, cu întregul bagaj regizoral de surprindere și de ”luat pe nepregătite”, de ”nu m-aș fi așteptat să mi se întâmple tocmai mie, eu cel care v-am crescut și v-am numit în cele mai înalte funcții ale unei anumite conjuncturi”. Nu putem să uităm, chiar dacă riscăm o repetiție (ce ar putea fi supărătoare), că românii au rămas încă prizonierii absolutismului ”eu, te-am făcut, eu te omor!”, invocând dreptul la determinare a celui care ”s-a nimerit, din întâmplare, în pat cu maică-ta!”

Cu nimic nu s-a deosebit întâmplarea slinoasă de la sfârșit de săptămână, în care liderii pesediști au leorbăit opt ore pe muchie un simulacru de punere la punct, de limpezire a apelor în interiorul partidului. Chiar dacă mass media a tot încerca ea ”pe surse” să afle cine cu cine s-a scuipat” sau ”cine a scos cuțitul”, măsurile de siguranță luate împotriva scurgerilor au dat roade, la presă ajungând doar firimiturile luate de curentul ușilor deschise cu nervozitatea celor pe care îi prindea pântecăraia, dar fără a reuși să aducă ceva credibil la suprafață, ostoind curiozitatea bolnăvicioasă a jurnaliștilor dornici de știri bombă, însângerate. Ioana d Arc a social-democrației model 2018, Gabriela Firea a intrat la confruntare cu zâmbetul fluturându-i precum drapelul, este adevărat cu sânul dresat să-i rămână ascuns, pentru ca la ieșire să semene izbitor de bine cu Ţăranca lui Nicolae Grigorescu. Cred că datorită  din cauză de modei de azi, îi lipsea broboada națională ce i-ar fi conturat fruntea. Resemnată, obosită, cu ochii zidiți în orbite, monosilabică, lipsită de acea scânteia cu ajutorul căreia reușise să aprindă focul sub tălpile lui Dragnea. Nu știu dacă în acea sală, ocupată de membri  organului de conducere al PSD, s-a fumat sau nu de toate celea, dar toți cei care au ieșit al declarații aveau fața călcată de șenila tancului, ochii aruncați în orbite, ca bielele de popice, Erau tăcuți, nervoși, pregătiți să-și ia startul și să fugă încotro ochii închiși îi vor duce. Firea, Stănescu, Neacșu, din buzduganele fugăririi lui Liviu Dragnea au devenit biluțele pe care maestrul Tudor Arghezi (la venerabila sa vârstă de peste 90 de ani, le făcea, scobindu-se în nas!

Ce era de întâmplat s-a întâmplat. Toți ştiau că deznodământul nu poate fi decât acesta, dar partea de zăbăuci care a vrut să se simtă importanți, vizionari, deschizători de drumuri noi, salvatori de social democrației au trebuit să recunoască sub forma marii lor victorii doar faptul că au spus și ei ceva în fața altora, și la votul covârşitor împotriva lor au reușit să înțeleagă că trebuie să-și strângă jucărelele și să stea în banca lor. O astfel de pleoştire i-a venit ca o mănușă lui Daddy cel care și-a permis un gest de mărinimie, egal cu cele invocate, ”Eu am ales-o pe Gabriela Firea pentru funcția de Primar General, oprind măcelul pe care primarul de la Sectorul 5 l-ar fi inițiat, solicitând excluderea din PSD a Primarului General”. Dar, Dragnea nu a dorit chiar atât de mult sânge. Cel puțin în acea seară. A și lăsat să se înțeleagă faptul că nu va mai suporta astfel de răbufniri. Este ultima, căci avem treabă! Avem un program de guvernare care țipă ca un copil flămând. De ce a fost necesar tot acest balamuc? Cum de ce? Doar suntem în România, țară în care balamucul este tot ceea ce se întâmplă în libertate și nicidecum în spatele porților spitalelor de nebuni. Nu știu dacă cei aflați sub tratamentul de specialitate sunt adevărații nebuni sau aceștia ar trebui căutați și tratați cu prioritate pe scena politică.

ADI CRISTI