PE MINE MIE REDĂ-MĂ

Încercăm să ne facem că lucrăm în contul culturii. Vrem să fim ceea ce nu am reușit și ceea ce nu vom reuși, atâta timp cât niciodată nu va ploua dacă iarna nu a nins, așa cum niciodată nu vom avea zăpadă dacă vara nu a plouat.

Ce are cultura națională cu ploaia sau cu zăpada? Surprinzător, dar are. Acolo unde nu există apă nu există nici viața, nu există nici una din condiţiile prielnice nașterii unui nou început, fiind practic condamnați la ceea ce am fost, ne mai existând ceea ce vom fi. Am ajuns ”la fundul sacului”, acolo unde nici praful nu mai există. Golul semnifică starea națiunii, de la bugetul alocat culturii și până la soarta deplorabilă a creatorului. Suntem parcă pedepsiți să avem cel mai mare potențial creator din lume, dar, în același timp, să ne autoflagelăm șansele reușitelor.

De fiecare dată când visăm suntem inegalabili, irezistibili, surprinzători. În momentul în care îndrăznim să ne transformăm visele în realitate, devenim mai ridicoli decât ridicolul în înțelesul său de dicționar ”Care stârnește râsul sau batjocura; caraghios”. 

Ziua Națională a Culturii ar fi trebuit să fie o zi normală, o zi în care diriguitorii culturii să vină în fața națiunii și să prezinte raportul asupra stării la zi a ceea ce reprezintă spiritul național în dinamica sa istorică. Avem nevoie de această evaluare pentru a puncta locul în care suntem, locul în care am ajuns, locul de la care să fim în stare să ne proiectăm viitorul.

O națiune fără viitor este o națiune în care cultura rămâne o manifestare a ruinelor sale, din hrubele căreia se mai aud țipetele sfâșierii unui trecut prăbușit. Fără viitor nu mai poate fi imaginat nici un fel de răsărit, nu mai poate exista speranța sub formă de sămânță supusă înfloririi.

Cultura națiunii nu este o sumă de gesturi culturale, cât mai ales ea reprezintă sufletul poporului pus în glastră să înflorească, pentru a fi mai apoi replantat pe câmpul florilor de maci, acolo unde destinul țării este lăsat în libertatea ploilor, întru creștere și înmulțire. Nu tot ceea ce se află la rădăcinile culturii este de reținut, de ținut minte, de valorificat, atâta timp cât hrana minoră rămâne necesară pentru a da voie marilor plante să existe, să aibă știința consumului efortului acelor rămase în memoria timpului, ca fiind necesare doar pentru creștere și dezvoltare, fără a avea o valoare în sine semnificativă, atunci când încercăm să descoperim ținerea de minte a gesturilor semnificative, nemuritoare.

Naștere Poetului Nepereche în destinul acestui popor a fost posibilă pentru că în jurul său a existat materia devenită amorfă a culturii naționale, din pântecul căreia și-a luat luat veșnicia, mantia limbii române croită după chipul și asemănarea geniului său. Din toată această zbatere, din întregul tumult a fost reținut un singur nume, o singură făptură, care de fapt avea să fie redescoperită sub forma poporului român, astfel încât nimeni din cei care i-au urmat, dar și dintre cei de dinaintea sa, să fie în stare să se identifice ca făcând parte din identitatea spațiului mioritic, spațiul în care viața și-a construit formele ei distincte, cum doar amprentele mai sunt în stare să justifice unicitatea.

Suntem români pentru că îl simțim pe Mihai Eminescu. Suntem români pentru că vibrăm la versul eminescian într-atât încât nașterea noastră să fie legată de îndemnul odei (în metru antic), ”…pe mine / Mie redă-mă!”, astfel încât de fiecare dată singurătatea să fie definită de doi, multiplicându-ne, fără a ne despărții, într-un tot unitar.

”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la Steaua / Singurătăţii. // Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce… / Pân-în fund băui voluptatea morţii / Ne’ndurătoare. // Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. // De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…// Pot să mai re’nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix? // Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”

ADI CRISTI