QUOD ERAT DEMONSTRANDUM

Nu mai știm încotro este calea cea dreaptă. Dar nu calea ferată sau Calea Lactee, ci pur și simplu acea porțiune de drum care ne face mai bine dispuși, atunci când nu ne mai rămâne decât gândul de a lua drumul codrului. Într-o astfel de situație, suntem nevoiți să ne recunoaștem limitele, să ne descoperim ultima soluție, sub formă de redeșteptare și nicidecum de condamnare inevitabilă. Se spune că din cenușă s-a născut următorul pas, chiar și atunci când prin fum și flăcări trecea duios părerea de rău, călare pe mea culpa care ar fi fost dispusă să-și asume toate păcatele, doar pentru ca iertarea să fie luată în seamă sub formă de soluție de lucru.
Încă mai stăm cu tălpile bălăcindu-ne în apa cea mare, care ne înconjoară, plescăind asemenea plăcerilor scoase prin strigăte multicolore. Lovim apa și, în același timp, încercăm să ne imaginăm globalizarea sub forma ciorbei servită la comun, din aceeași farfurie atacată de 27 de linguri, care mai de care mai flămânde, cu geometrii variabile, funcție de cât de importanți sunt mânuitorii acestor ustensile din care ideal ar fi să nu cadă nici un strop.
Ideea de solidaritate, de ajutor reciproc, de a pune mâna acolo unde este nevoie, ca un efort colectiv, care nu poate decât să unească, să ne solidarizeze în jurul ideii de a fi împreună, de a merge pe același drum, de ”a trage în aceeași direcție” , lipsește astăzi cu desăvârșire, de parcă nu mai este loc să ne împreunăm mâinile, să ne unim forțele, să fim și în fond cei pe care structura Uniunii Europene a invocat-o atunci când ne-a permis aderarea sub semnul egalității, a ajutorului pe care cei 15 au decis să-l acorde și celor aflați la început, astfel încât, să reușim să ne ridicăm la gradul lor de dezvoltare, ceea ce ar face posibilă unirea eforturile, astfel încât fiecare să simtă că este ajutat, că există un umăr sau un braț pe care să se poată baza, de care să se folosească fără ca ajutorul să-l trimită la tot felul de plăți colaterale. Ideea de familie europeană a prins până la proba practică pe care UE a fost nevoită să o susțină, intempestiv, atunci când pandemia Covid-19 ne-a readus cu picioarele pe pământ, mai precis, ne-a înfundat picioarele în mocirla confundată până atunci cu oglinda apei în care încercam să ne privim tentantul și seducătorul viitor.
Niciodată spaima nu a luat ”forma invizibilului” virus, care există cu noi, când nu ne dăm seama că ar putea fi, chiar dacă el ne lovește ucigător și ne culcă intempestiv la pământ, cu lovituri devastatoare, bine țintite, în acea tăcere pe care cei mai mulți o confundă cu inexistentul, astfel încât avem senzația că nu are cum să existe ceea ce nu se vede, nu se simte sau, atunci când se simte, devine prea târziu, ineficient de târziu.
Atunci când tensiunea devine gravă, când cei de lângă noi ne implică în dramele lor personale, pe care nu le credeam, nu le luam în seamă, dar care ne tensionează inevitabil, cum doar un vierme mai știe să traverseze interioarele și să iasă străfulgerător la suprafață, atâta timp cât fără ca să înțelegem acest mecanism al apartenenței celui care se implică sau a celui implicat fără voia sa, să fie dator cel puțin cu acea explicație simplă a identității: ”Eu sunt ceea ce sunt și nu ceea ce tu vrei să fiu”.
Pe fond, Europa a rămas acea ”bătrână Doamnă”, plină de rumori și de anchilozări, tensionată și imposibil de adus acolo unde verbul tău este decis să construiască drumul cel bun, calea pe care pașii tăi au garanția 100% că pot să parcurgă spații după spații, fără ca cineva să simtă oboseală, plictiseală, dezamăgire, atâta timp cât în fața fiecăruia dintre noi există în clar viitorul, în timp ce în spate rămâne un hău imposibil de evaluat, cel puțin acum când o privire întoarsă echivalează cu inevitabila trădare.
Pe Facebook am găsi o descriere senzațională, cu accente profunde, cu ajutorul căreia se propune înțelegerea ideii și a conţinutului de familie europeană:
”Când trece criza asta, sper că Uniunea Europeană să fie sinceră cu ea însăși și să se recunoască în acest tablou: Familia europeană e compusă din mamă și tată (Germania și Franța), niște copii răsfățați, dar nedisciplinați (Italia, Spania și Grecia), frații lor cu apucături adolescentine (Belgia și Olanda), mătușile ursuze (Suedia, Danemarca și Finlanda), nepoata care se îmbracă ciudat (Irlanda), veri pe care uită să îi cheme la aniversări (Austria, Polonia, Cehia, Croația, Slovenia, Slovacia), ăia doi mici cu care nu știi niciodată ce fel de rude ești (Cipru și Malta), exoticul care face senzație când apare (Portugalia), vecina care susține că este rudă cu mătușa din partea socrului (Luxemburg), alții pe care îi vezi doar la nunți, botezuri și înmormântări (Estonia, Letonia, Lituania), afurisitul de nepot care se urcă pe mese și trântește porţelanuri (Ungaria) și verii de la țară, despre care toată lumea crede că-s adoptați (România și Bulgaria), Și bunica senilă care a zis că ea-și bagă picioarele în familia asta. O știți, da?”
Quod erat demonstrandum.
ADI CRISTI