DAI ÎN UNU, ŢIPĂ PATRU

La sfârşit de săptămână pesediştii îşi vor revigora conducerea, după un scenariu dezvăluit de Victor Ponta ca fiind unul „cu bătaie pe termen mediu” şi nicidecum cu efecte imediate. De fapt, miza nu este ceea ce va confirma votul delegaţiilor PSD la acest Congres, realegerea lui Victor Ponta ca preşedinte PSD (cu cel puţin un vot mai puţin, datorat contra-candidatului său anunţat la această întâlnire), ci proiecţia pe care şi-o imaginează preşedintele social-democraţilor, privind votul pe care îl va da PSD în 2016 celui care va conduce partidul în următoarea bătălie electorală. Susţinerea partidului s-a dovedit a fi în 2012, pentru Victor Ponta, un argument decisiv în mobilizarea activiştilor pesedişti, dar şi a electoratului în jurul celui care demonstrează „cu acte în regulă” că el reprezintă voinţa legitimă a partidului. Ceea ce se va întâmpla la acest Congres PSD va încerca să arate aliaţilor din USL că, dacă se va încerca să se vorbească despre componentele alianţei politice, nu ar trebui ignorată realitatea demonstrabilă şi pe hârtie şi în viaţă ce plasează PSD în postura celui  care domină scena politică a ţării şi de unul singur, având forţa şi determinarea de a creşte pe lângă el partide care, de regulă, se situează între 3% şi 14%.

„Umbra” PSD se dovedeşte a fi una rodnică şi pentru PNL, partid căruia această alianţă i-a dublat aproape procentele electorale din 2004 (de exemplu), dar şi pentru PC, partid construit parcă să „căpuşeze” un alt partid sau o alianţă, pentru a rezista pe scena politică parlamentară. Modelul „soluţiei imorale” a fost preluat şi de UNPR, partidul care, în acest  sfârşit de săptămână,  va fi „absorbit” de PSD. De fapt, „fii rătăcitori” ai PSD se vor reîntoarce la sânul matern, să mai sugă puţin, pentru a creşte mai mari şi mai voinici, în eventualitatea în care le va mai trece prin cap o nouă escapadă. Modelul oferit de Partidul Conservator  poate fi considerat o strategie bine învăţată, bine aplicată, dar care poate eşua în momentul în care i se ia de sub picioare pământul tare al partidului care, la urma urmei, are forţa necesară de a decide, de a-şi asuma singur efectele provocate.

Logica USL nu le permite nici unui component al alianţei (PSD,PNL, PC şi UNPR) să evadeze din pluton. Sunt permise doar absorbţiile şi nicidecum divorţurile. Ceea ce contribuie la această legătură indestructibilă a alianţei nu are nimic comun cu gesturile teribiliste ale unora sau ale altora. Vorbim aici de feed back-ul pe care îl oferă reacţia electoratului faţă de alianţa politică USL, aleasa lor pe considerente de speranţă, încredere, responsabilitate. Orice abatere de la programul electoral, devenit angajament ferm guvernamental, pe care singuri şi l-au ales, pe care singuri şi l-au asumat de pe băncile opoziţiei, vine astăzi să joace rolul unei parafe semnificative, de importanţa sigiliului marilor case regale ale lumii. Sigiliul, în astfel de comunităţi, poartă în sine forţa celui care decide, forţa celui care supune, cu drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor.

De această dată PSD s-a gândit să facă puţină ordine în ierarhia partidului. Să facă şi ceea ce competitorii de pe scena politică actuală nu au făcut încă sau au făcut şi ei, dar nu la dimensiunile pe care proiectul noului staff social-democrat îl propune. Femeia este adusă în prim planul conducerii PSD, liderii regionali sunt scoşi din umbră şi plasaţi în fruntea partidului în cele opt posturi de vicepreşedinţi ai partidului, fiind opţiunile clare pentru viitorii guvernatori ai noii organizări teritoriale a ţării, cei care, iată, pot să invoce susţinerea politică a celui mai mare partid al momentului. Acestea sunt pregătirile necesare oricărei situaţii pe care viitorul este în măsură să le reclame. Nu se vorbeşte despre scindare în USL, aşa cum se vorbeşte despre lupta pentru pace, printr-o înarmare excesivă.

Relaţia dintre PSD şi PNL nu este pusă în pericol încă, cu atât mai mult cu cât, guvernaţii actuali încă nu au cu ce să iasă în faţa electoratului pentru a primi aplauze la scena deschisă. Ne situăm în poziţia lui „dai în unu, ţipă patru”, poziţie care doar în unitate are şanse, orice scăpare de picior de pe gard duce la prăbuşirea arătării, ciudate sub aspectul construcţiei, dar singura care mai poate fi eficientă pentru români. Cel puţin aşa sună speranţa. Oare la uşă cine sună la această oră târzie din 2013?