FRICA DE DUMNEZEU

Ne place să credem că despre morţi trebuie să vorbeşti numai de bine. Este un fel de amnistie generală pe care o acordăm tuturor greşelilor celor care „au plecat dintre noi”. Uneori viaţa de zi cu zi, desprinsă în urma paşilor noştri, nu poate  fi coordonată după astfel de principii, în marea lor parte inspirate din morala creştină. Iertarea, oricât de majestoasă poate fi, nu este receptată de fiecare dată ca un drept legitim al celui năpăstuit. Doar el poate ierta, aşa cum şi cel care greşeşte este singurul supus pedepsei.

Un episod dramatic, barbar chiar în cea mai directă înţelegere a termenului, ne-a oferit un exemplu de intoleranţă îngrijorătoare, nu pe plaiurile mioritice, ci direct în inima Albionului.

Moartea fostului prim ministru britanic, Margaret Thatcher , ce a dominat scena politică a Regatului Unit întregul deceniu 80, a condimentat firescul sentiment de compasiune pentru omul care a trecut la cele veşnice, cu mişcări de proteste violente, ce au adus din nou în centrul atenţiei acele personaje pe sacrificiul cărora premierul britanic şi-a construit planul de redresare al economiei insularilor. Minerii, dar şi poliţişti englezi, cei care în anii 1990 au avut de suferit de pe urma politicii de austeritate a „Doamnei de Fier” au ignorat pioşenia şi decenţa, sincere condoleanţe şi regretul creştinesc, îndepărtându-se voit de Dumnezeu, ignorându-i îndemnul la „aveţi-vă ca fraţii”, tulburând liniştea necesară parcurgerii convoiului mortuar al celei care a rămas în istoria lumii ca fiind una dintre figurile importante ale unui deceniu de maximă importanţă pentru Regatul Unit.

Englezii s-au dovedit a fi mult prea afectaţi de politica Guvernului  „Doamnei de Fier” pentru a ierta după mai bine de 20 de ani. Mesajul protestatarilor a fost unul pe cât de simplu, pe atât de încrâncenat, neiertător:„Am venit astăzi, aş spune nu pentru a celebra, ci pentru a protesta faţă de milioane de bani publici cheltuiţi pentru funeraliile sale într-un moment în care sunt tăieri (bugetare) ce afectează bolnavii sau invalizii”. Cei care au avut de suferit de pe urma politicii premierului Margaret Thatcher au demonstrat că nici măcar moartea nu poate fi un motiv serios de iertare. Nici în mormânt prima femeie premier a guvernului britanic nu şi-a găsit liniştea. „Trafalgare Square, celebra piaţă din centrul capitalei britanice, a fost locul confruntărilor între manifestanţi şi poliţişti pe tema „Poll tax”, impozitul care a dus la demisia lui Margaret Thatcher în 1990, după 11 ani de guvernare”. Nu putem să trecem sub tăcere ultima dorinţă a „Doamnei de Fier”, conform căreia la slujba ei de înmormântare să i se citească din „Evanghelia după Ioan”, versetul 14.1: „Fie ca inima voastră să nu se tulbure. Să aveţi încredere în Dumnezeu: aveţi încredere în mine”.

Degeaba, nu i-a ajutat la nimic, nici acest ultim apel la Dumnezeu!

Un gând la fel de tulbure te poate pune faţă în faţă cu ceea ce se întâmplă l-a tine în ţară. Cu acelaşi deznodământ, acela de a-şi sacrifica poporul pentru a-şi salva ţara, Traian Băsescu este pe punctul de a primi şi el ceea ce nu ar trebui să primească, din punctul de vedere al iertării creştine, chiar dacă acest reflex este  pe deplin motivat de răul pe care a reuşit să-l facă semenului său. Nu cred că preşedintele, care şi-a îngenunchiat poporul, poate fi iertat, chiar şi numai pentru că el, asemenea premierului britanic, nu a avut capacitatea de a-şi recunoaşte vina, de a-şi asuma greşelile ce au ucis oameni cu zile, doar pentru „a stabiliza ţara din punct de vedre macroeconomic”.

Iată că nici grecii, nici spaniolii, portughezii sau ciprioţii nu au murit ca naţiune, nu li s-au prăbuşit ţările, în timp ce românii au ajuns să-şi blesteme conducătorii, să le dorească ceea ce nu au dreptul să le dorească, ca popor creştin, cu frica de Dumnezeu ridicată la statut de morală stingheră, într-o lume atât de haină şi de dezumanizată.

ADI CRISTI