CEL MAI BUN PRIETEN AL OMULUI

Adi Cristi

Ce ne facem cu câinii noştri cei de toate zilele şi de pe toate străzile? Nepăsarea şi ignoranţa noastră i-a înmulţit într-atât încât acum ne simţim ameninţaţi, sfâşiaţi, ucişi de spirtul de haită, care le-a accentuat agresivitatea. Din iubitori pasivi de animale am devenit intransigenţi, intoleranţi, greu de convinşi, atâta timp cât un înger de copil a fost ales să plătească cu viaţa pentru deşteptarea noastră, a tuturor. Am devenit din ce în ce mai suspicioşi, din ce în ce mai temători, din cale afară de nervoşi şi mai ales de speriaţi. Muşcătura de câine a fost înregistrată astăzi ca fiind unul dintre pericolele iminente care ne paşte, mai mari decât orice alt flagel posibil şi chiar imposibil care ar putea să ne iasă în cale.

Deocamdată oamenii sunt afectaţi de tragedia din Parcul Tei, care l-a ridicat la cer pe Ionuţ. Un astfel de moment nu suportă nici un fel de scuză, motivaţie, clemenţă. Nimic nu poate justifica întâmplarea, nimic nu poate crea circumstanţe atenuante. Încă este prea devreme pentru „a găsi vinovaţi”, alţii decât patrupedele implicate în sfâşierea copilului. Chiar dacă acestea nu făceau parte din categoria câinilor încriminaţi, aceea a câinilor vagabonzi, comunitari, a câinilor străzii sau, cum li se mai spune, a câinilor fără stăpâni, vor avea de suferit doar „veriga slabă” a acestui lanţ, câinii fără stăpâni. Se ştie deja că „ucigaşii lui Ionuţ” au fost câini adoptaţi de o fundaţie ce are ca obiect de activitate această preocupare. Este ca şi cum Ionuţ ar fi pătruns în curtea fiecăruia dintre noi şi acolo s-ar fi întâmplat tragedia. Nu ştiu de ce, chiar şi acum, când rana încă este sângerânde, primul responsabil de întâmplarea acestei nenorociri, bunica micuţului, nu îşi asumă prima vină şi blestemă în stânga şi-n dreapta câinii comunitari. Nu ştiu de ce aceeaşi bătrână nu îşi asumă pedeapsa dumnezeiască, în penitenţă şi iertare, preferând să umple ecranele televizoarelor, în emisiuni la fel de dubioase ca şi gestul ei, fără a-i ignora durerea sfâşietoare, atât aceea a pierderii nepotului, cât mai ales aceea a vinovăţiei sale directe. Nu şi-a supravegheat nepoţeii astfel încât aceştia să nu păţească ceva rău. De la slăbiciunea bătrânei a început tot calvarul. A fost nefericita intrare într-o altă curte cu câini, dar putea fi foarte bine o altă blestemăţie, de genul răpirilor, accidentelor… Ptiu Satana!

Dincolo de laşitatea celor implicaţi direct în favorizarea morţii lui Ionuţ, chiar dacă se ştie că, de această dată, nu sunt de vină „câinii fără stăpân”, o mare problemă a oraşelor mari rămâne încă nerezolvată problema câinilor vagabonzi sau, cum li se mai spune, mai frumos, a câinilor comunitari. Această expresie ne obligă pe toţi cei care formăm corpul comunităţii în sine. În responsabilitatea noastră ajunge să fie acest fenomen pe care, iată, de 23 de ani nu am reuşit să-l stăpânim. Agresivitatea câinilor străzii este monitorizată şi memorată  de evidenţele spitalelor la care zilnic apelează persoanele muşcate de câini. La Iaşi se înregistrează zilnic, în medie, câte două persoane muşcate de câini, ce necesită toaletarea plăgilor precum şi iniţierea programului de vaccinare antirabic, specific acestui gen de agresiune. Nu atât numărul de persoane este o problemă, cât mai ales constanţa acestui gen de incidenţe, susţinut de multiplicarea periculoasă a câinilor fără stăpân. Eforturile primăriei ieşene sunt considerabile, dar ele se cer dublate de o implicare reală a acelor ONG-uri care dezvoltă o serie de programe de adopţie a câinilor comunitari, atât în arealul municipal, cât mai ales şi pentru acele gospodării din judeţ care solicită câini vaccinaţi, sănătoşi, numai buni pentru apărarea proprietăţii sau chiar pentru a fi câini de companie. În loc să-i măcelărim mai bine să luăm exemplu primarului din Târgu Mureş sau al celui din Sibiu. Ei au demonstrat că şi în mediu urban câinele poate fi cel mai bun prieten al omului. Totul e să existe respect atât din partea iubitorilor de câini, cât şi din partea cetăţeanului pasiv, cel care preferă să fie în continuare „un privitor ca la spectacol”, numai bun de făcut galerie, de hăhăit, huiduit, de dat verdicte.