LIMBA EMINESCIANĂ

Adi Cristi

Ne apropiem inevitabil de Mihai Eminescu. În urma noastră încă se mai aud ecourile unui spațiu politic dezarticulat, aflat într-o continuă stare precoce de facere. Facere și desfacere, aceasta este neclara imagine în care încercăm de 25 de ani să ne aflăm chipul și interesele. Mihai Eminescu ne apropie unul de celălalt, cum mai reușește să o facă o sărbătoare religioasă sau chiar ziua națională. Atuul Poetului Național funcționează în registrul constatării, nimic nu s-a schimbat de peste 150 de ani, totul este la fel, aceleași probleme, aceleași necazuri, aceleași atitudini, aceleași caractere,aceleași tipologii de politicieni, electorat, liberali și conservatori, de dreapta sau de stânga, republicani și regaliști, revoluționari și  oportuniști, fripturiști și conțopiști.

Timpul a stat în loc sau, mai corect spus (și mai credibil de constatat), noi am stat pe loc, lăsând timpul să treacă peste noi cum mai trec viiturile de primăvară peste întreaga agoniseală a omului.

Cele două întâlniri anuale cu Mihai Eminescu, una în miez de iarnă, alta în miez de vară, sunt mai mult decât suficiente pentru igiena speranței poporului român, cu atât mai mult cu cât aceste dezmorțiri oferă viețuitorului șansa de a se deosebi de restul regnului animal prin capacitatea de a gândi și mai ales aceea de a-și gestiona gândul în interesul umanității. Pe scena politică putem spune că Mihai Eminescu a reușit să gândească pentru oamenii timpului său, dar și pentru viitorimea acestui al treilea mileniu.

La capitolul lecturi obligatorii, pentru cei care doresc să se agațe de fotoliile înaltelor demnități ale statului democrat, ar trebui să fie incluse operele politice ale lui Mihai Eminescu, cu titlu de lecturi obligatorii, ale căror aplicabilitate, pe noua realitate românească, să fie un bun prilej de a înțelege efectele pe care gesturile aventuriere ale diverșilor noștri conducători le provoacă poporului sub formă de răni sângerânde și nevindecabile.

Mihai Eminescu poate fi considerat un refugiu, un adăpost pentru cei care nu mai au încotro să o apuce, nu mai văd în ce direcție este ”calea cea dreaptă”.  El poate să inventeze o nouă realitate, o nouă șansă de a evada din durere și insatisfacție, pe acele câmpii elizee după ce eroii din noi vor fi pregătiți să-și trăiască nemurirea. ”În Câmpiile Elizee se află pășuni înfloritoare și domnește o veșnică primăvară, nu plouă, nici nu ninge, nu e frig și nu e cald, iar Zefirul, vântul de vest, domolit, aduce o adiere răcoroasă și plăcută. Apele râului Lethe care le parcurg, conțin un nectar care, dacă este băut, face uitate toate necazurile și traumele suferite în existența terestră. Locuitorii Câmpiilor Elizee stau la umbra arborilor de tămâie și se delectează practicând călăritul, întrecerile atletice, jucând cu zarul sau cântând și dansând”.

În astfel de spații existăm indiferent de consecințele exterioare. Suntem pregătiți să pășim în afara noastră atunci când știm că Mihai Eminescu ne așteaptă în scrierile sale, care de aproape 130 de ani ne-au fost date moștenire să le folosim, cum mai folosim hrana sau apa, Soarele sau ploaia, lumina sau întunericul. Fiecare după cum ne este trebuința să fie folosit.

Dar, ce folos că noi vrem să le folosim, că noi le folosim, dacă cei ajunși în fruntea noastră și a țării ignoră litera scrisă eminesciană.

Mihai Eminescu vorbește cu fiecare din noi în parte, chiar dacă mizeria politicii actuale riscă să ne bălăcărească în cel mai urât mirositor noroi, care încearcă să acopere chiar Ziua Culturii Naționale, pe care noi românii am ales-o să se suprapună peste ziua de naștere a Poetului Nepereche.  Simbolic, ziua nașterii lui Eminescu, reprezintă ziua nașterii Culturii Naționale, așa cum limba română, în expresia ei literară, este opera inevitabilă a celui mai mare poet român din toate timpurile. Când vorbim despre ”poet” vorbim despre una dintre cele mai semnificative personalități ale secolului al XIX-lea, care a reușit să ridice cultura României în rândul culturilor importante ale Europei, chiar dacă, nu putem ezita să constatăm că, în acea perioadă, ne aflam la a doua generație de oameni de cultură ai spațiului românesc, după Hașdeu, Eliade, Alecsandri, în timp ce Europa era deja ”îmbătrânită” în culturile Franței, Angliei, Germaniei, Italiei, Spaniei, Rusiei. Noi de atunci am devenit una dintre culturile tinere, ”obraznice”, îndrăznețe, cu o firească anvergură de a se manifesta, de a se impune, de a oferi plusul ei de valoare culturii mondiale. Cei care au mizat încă de pe atunci pe Eminescu nu au pierdut, așa cum nu au pierdut mizând pe Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu și a noilor generații de oameni de cultură români, care asaltează porțile Europei și ale lumii, în general.

Mihai Eminescu este cu noi, iar noi vorbim și iubim în limba eminesciană.