LUMINIȚA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI

Simți cum inima ți se oprește de parcă s-ar opri timpul în loc. Cineva a pus o frână bruscă, cu pedala apăsată până la podea, astfel încât șocul ne aruncă în față, de-a berbeleacul, unul peste altul, claie peste grămadă, învălmășindu-ne, amestecându-ne, dezorientându-ne.

Este vineri. Cum se mai spune că este capătul, zidul sau chiar bolta înstelată înspre care doar privirea își mai încearcă zborul cu necuprinderea. O zi de vineri cât o neînțeleasă, dar necesară faptă abominabilă. Din jertfă am învățat să ne construim fundația, cum tot din jertfă am știut să ne coasem aripile.

”Se numește Vinerea Paștilor, pentru că este ultima vineri dinaintea Paștelui, Vinerea Patimilor, deoarece în această zi a pătimit și a fost răstignit Iisus Hristos, Vinerea Seacă, pentru că mulți români au obiceiul de a posti post negru. Este una dintre cele trei zile de sărbătoare religioasă creștină numite „Triduum Sacrum” din care face parte Joia Mare, Vinerea Mare și Sâmbăta Mare. După credința creștină, în această zi a avut loc moartea lui Iisus, care a fost răstignit și a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoșesc. Unii creștini țin în această zi un post sever, numit și post negru. Slujbele din această zi cuprind: Denia de Joi seara, în timpul căreia se citesc „cele douăsprezece Evanghelii“, care vorbesc despre Pătimirile Domnului; Ceasurile împărătești au loc vineri dimineață, Vecernia, în timpul căreia se face și „Punerea în mormânt“ sau scoaterea Epitafului în mijlocul bisericii, spre închinare și Pavecernița.”

Până și tăcerea, în această zi răsărită și apusă în durere, este neagră. O tăcere neagră cum și moartea este, cum și nemișcarea este, cum și îngândurarea se arată a fi. Nu avem nici o ieșire în lume. Nu mai avem nici o așteptare, ridicând ochii pe locul în care ar fi trebuit să fie bolta înstelată, nemărginirea, eliberarea

Acolo găsim doar întuneric. Acolo este hăul în care suntem purtați de mână, cum mai sunt bătrânii ajutați să traverseze strada. Ne lăsăm duși de mână. Ne lăsăm sub protecția autorului fără a ști de unde vine acesta, fără a ști cine este cel care ne ajută, cel care ne trece dincolo, cel care ne îngroapă în speranța că mai există cineva sau ceva și dincolo de această zi neagră.

Acum 2016 ani Iisus Hristos a decis să se lase Răstignit pentru a ne salva, pentru a ne trezi, pentru a ne scoate din teamă și necredință, oferindu-se jertfă, monedă de schimb. A fost ca și cum cineva ne-ar fi trezit din somnul adânc al ignoranței sau pur și simplu ne-am învățat să ținem ochii deschiși, să ținem sufletul deschis, să ne folosim gestul mărinimiei sub formă de cuprindere, de solidaritate, să ne dăm seama că de noi depinde cum facem pasul înainte și, mai ales, unde este acel înainte de care depinde cine suntem și încotro mergem.

Astăzi ne lăsăm genunchii să simtă necuprinderea lacrimii, cum nici oceanul nu o poate egala, cum nici nici bolta înstelată nu o poate egala, chiar dacă ea ne ajunge doar pentru a ne ascunde privirea, cum ne mai ascundem goliciunea după paravanul de sticlă mată.

Avem nevoie de o astfel de deșteptare. Avem nevoie de un astfel de început din prăbușirea pe care suferința morții o orchestrează, astfel încât sunetul să fie nu unul de jale, nu unul de compătimire, ci unul de luptă, de ieșire în stradă, de cucerire a clipei care încă nu a fost pregătită să ne iasă în cale. Din această zi de Vineri a fost zămislită durerea ce avea la capăt, sub formă de ciucuri, Învierea. Nimeni nu a reușit încă să descopere taina acestor elemente de înfrumusețare a speranței, într-o viață mai bună, mai frumoasă,  mai sigură, mai aproape de treburile diurne ale fiecăruia dintre noi, ajungând să ne fie parte din viața noastră de zi cu zi. Purtăm cu noi iubirea în gestul lui Iisus Hristos de a ne arăta ce înseamnă iubire dumnezeiască, cum poate să crească viitorul din noaptea neagră a morții.

Pentru a vedea și dincolo de noapte, de durere, este nevoie să ținem ochii deschiși, chiar dacă în ei nu reușim să adunăm decât acel negru, pe care îl vedem în fața ochilor până când ne va apare luminița de la capătul tunelului.

ADI CRISTI