24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
(Poezia la Iași)
Cuvântul
mi-am săpat mormântul
când nici nașterea nu mă ținea minte
nici cuvântul nu mă ținea minte
fără nume
și fără strigare
o umbră în haine purtate prin aer
doar de mișcare
asemenea celei de sub frunza
imprevizibilă
de mult desprinsă și pornită spre talpa
spânzurată de pasul scos la plimbare
cum mai ieșea lumina din buzunare
unde mi-am pus lumânarea
la pioasă păstrare
m-am născut direct în mormânt
fără de moarte
m-am născut cum se mai nasc oamenii
dintre picioarele mamei
și nu dintre malurile gropii
Mormântul meu avea să fie
dragostea de mamă
pe care nu am mai văzut-o de atunci
decât în visul înecat în tot felul de coșmare.
M-am născut fără de moarte
direct în mormânt
cum se mai nasc silabele din cuvântul tăiat
sau cuvintele ce nasc versul însângerat
și poemul…
Poemul acesta de început
ca un țipăt la naștere
pe care copilul îl scoate
dar nu din durere,
ci din prima lui descătușare.
Portret descoperit sub mare
Eu sunt
sau încerc să fiu
Sunt atât cât
ceilalți îmi spun
Am ajuns dincolo de ochii
din care înflorește pădurea
și mai jos de talpa
sub care frunza respiră
Sunt peste mine urmă apăsată
și glas murmurat pe coama de deal
împingând apusul la vale
ca o roată de foc
Sunt ca și cum nu aș fi
iluzia din care se naște
speranța vorbei închisă în tăcere
cum mai sunt închise albinele
în corolele florilor carnivore
ucise și ele
de un nefiresc diabet
Eu sunt
fără de care
nu aș mai fi
în oglinda din fața mea
sau în lac
în ochii tăi adânciți
ca două fântâni
din care noaptea se-adapă
și ziua se-adapă
fiecare cu partea ei de sete nestăpânită
Eu sunt
și tu ești
chiar mai mult decât te țin minte
Ești cât sunt fără tine
sunt cât ești peste mine
La vale coboară lumina
rostogolitoare
și inima îmi coboară
rostogolitoare
și mâna îmi coboară
rostogolitoare
peste trupul tău ca o vale
cu cele două dealuri terminate-n gurgui
și pântecul adâncit ca o albie
Exiști cum se strecoară plaja sub mare
sau genele tale sub formă de aripi
ce-ți zboară ochii ca o pasăre speriată
de zgomotul depărtării
de strângerea degetelor în pumnul în care
ți-am adunat lacrimile
cum digul mai poate îmbrățișa valurile
sunt atât cât să fiu
poemul acesta scos la plimbare
pe deal, pe văi, pe coclauri
și care mă ridică-n picioare
și mă face să cred că sunt
atât cât ceilalți îmi spun
atât cât mă văd
chiar dacă restul din mine
poate ocupa
mai multe ținuturi,
mai multe oceane,
mai multe tăceri
sau icoane.
Sunt rugăciune,
sunt închinare
sunt partea din mine
în care străinul se ridică-n picioare
Eu sunt
ceea ce înseamnă
că exist mai puțin decât vreau
și mai mult decât sunt.
ADI CRISTI
