SĂ AVEM CE BEA DUPĂ CE LINGEM UN BULGĂRE DE SARE

Se spune că, în caz de pericol, primii care părăsesc corabia sunt șobolanii. Aș fi malițios dacă, cu o astfel de zicere, aș încerca să acopăr realitatea de care suferă astăzi guvernul Dacian Cioloș, această ”corabie, mândru Cârmaciul”, despre care se spune deschis (sau descheiați la nasturi) că în afara premierului restul membrilor guvernului ”sunt varză”. Varză de Bruxelles, în general, dacă încercăm să identificăm piperniceala în gradul lor de competențe, demonstrat și nicidecum luat din C.V-urile lor. De la Prună la Dragu, via obrăznicătura de Ghinea, întâlnim doar rebuturi, doar rateuri, doar caricaturile a ceea ce ni se povestea avant la lettre.

Un comando de dezertori din guvernul de tehnocrați, opt la număr, și-a dat arama pe față, recunoscând care a fost rolul asumat și explicitat astăzi. A pregătit terenul pentru steaua cântătoare, care, la un anumit semnal, va fi ridicată cu furcile pe coama dealului sau, dacă nu se va găsi un deal sau o movilă, atunci să fie pregătită o căpiță mai arătoasă, pe care se mai aburcă cei de prin Ardeal.

O glumă pentru tâmpiți (ca să nu spun proști, atâta timp cât diferența dintre un tâmpit și un prost ține de momentul descoperirii acestor afecțiuni: ”Tâmpit poți să devii, în timp ce prost ești de la naștere) ar fi aceasta cu guvernul de tehnocrați. În afara politicienilor nimeni nu a crezut gogorița aceasta smulsă din grădina cu prostii Iohanniană, un fel de Poiana lui Iocan.

Niciun om cu scaun la cap sau unul care declară că-i pasă de ceea ce se întâmplă în țara lui, cu țara lui și, mai ales, cu viața lui, nu a luat în serios gluma acesta cu guvernul tehnocrat, atâta timp cât, o astfel de administrație centrală nu are cum să-i reprezinte interesele, pur și simplu pentru că între el, cetățeanul, alegătorul și guvernantul tehnocrat nu s-a semnat nici un contract social, prin votul liber exprimat la vreme de alegeri generale, organizate și validate. Politicienii legitimi ai acestei țări a făcut un pas înapoi, stupefiant, mai ales cei care au părăsit de bună voie (sau nu ne dăm seama de cine împinși de la spate) guvernarea, pe un motiv aparent credibil, dar care nu are vreun corespondent în lume, acolo unde emoțiile mult mai puternice ale victimelor produse prin atacuri teroriste nu au dus la demisia guvernelor Franței, Angliei, Germaniei, Spaniei, SUA (căci un 11 septembrie 2001 ar fi justificat mai mult decât l-a făcut Colectivul, cu toată durerea și emoția morții celor 64 de tineri nevinovați.  Nu cred că aceste victime ar fi fost de acord, ca prețul morții  lor, să fie aruncarea țării în haos, în mâinile profitorilor aciuați imediat la conducerea țării, în cel mai trist scenariu de îngenunchiere a voinței votului majoritar, chiar dacă acesta a dus la trădarea românilor, prin investirea guvernului de tehnocrați, devenită astfel instantaneu cu acest moment soluția imorală a clasei politice dezamăgitoare.

Peste toate aceste puncte de suspans mai sunt turnate și obrăzniciile ambasadorului SUA, obrăznicii care nu ies din tiparul constant al amestecului licuriciului în politica internă a României, încercând să repete ca să înțeleagă mai ales el expresia șoptită de slugoi în românește: ”Cine plăteşte, dă tonul la cântec!”

Noi nu ne vindem țara, dar ne vindem demnitatea, ceea ce înseamnă că, lipsiți de coloana vertebrală a demnității, ajungem să fim cele mai scârboase târâtoare, fără a șerpui, atâta timp cât doar funcția ne era de șarpe, în timp ce consistența și constituția nu reușeau să depășească starea de vierme.

Or viermii preferă cadavrele sau mizeria. Locul aerisit, luminos, uscat, este de fapt cel mai mare dușman al viermuielii. Nu ai nevoie decât de bun simț, bună creștere, nepărtinire, seriozitate, știință, profesionalism pentru ca, împreună cu fiecare pas făcut, să reușești să slujești un popor istovit, dar dornic de a merge înainte, de a fi în cele din urmă pus pe calea cea bună.

S-ar putea să ne lecuim de atâtea experimente și jocuri de imagine. S-ar putea să ne trezim și să ținem minte că ”nu tot ce zboară și vine de la Bruxelles” este pentru noi, ni se potrivește, atât timp cât acel ceva, care ne sângerează tălpile, buzele, ochii, urechile, este plata pe care singuri trebuie să ne angajăm să o facem, chiar și cu pericolul de a ne vinde și ceea ce a mai rămas al nostru în țară, apa și sarea. Măcar să avem ce bea după ce lingem un bulgăre de sare.

ADI CRISTI