LAZĂRE, VINO AFARĂ!

Ne place sau nu ne place, ne impresionează sau nu emoțional, trebuie să ținem cont că orice sacrificiu înseamnă de fapt și o jertfă de sânge, indiferent dacă această sintagmă ne adună la căpătâiul celui sacrificat sau în jurul metaforei care susține voința celui ales să ne reprezinte, sub forma ruperii hainelor de pe el, mergându-se până la plata supremă.

Semnul care ne marchează și pe noi este sângele sub formă de pată, de dâră, de baltă, de semn, sângele sub formă de plată anticipată pentru ca idealurile prăfuite și călcate în picioare să fie primite să se așeze la masa din living room, alături de cei care vor să gândească și să acționeze pentru cei mulți, pentru cei mai mulți decât unu. Când există cineva care să gândească pentru 1+1 e semn că acesta și-a asumat responsabilitatea de a avea grijă de semenul său, de aproapele său. O responsabilitate multiplă, care își propune să prea din grijile și necazurile celuilalt.

Există astfel întrebarea brutală, dar pragmatică, de la ce număr începe instituţia sacrificiului? De la 1+1 sau de la 1+ restul? Teoretic vorbind, răspunsul ar fi fără menajamente: ”de la 1+1 începem să ne sacrificăm!” Suntem astfel păstrați în memoria emoțională a timpului, cu gestul nostru de a ne gândi și la altcineva decât la noi înșine. Avem o grijă în plus. Suntem alarmaţi nu doar de tăcerile noastre, cât mai ales de întortocheatele căi pe care merge cel de lângă noi sau cel din depărtările noastre, care a reușit să ne ocupe grijile.

Evident că în lume există cu precădere acest gen de sacrificiu primar care ne divide cu doi. Suntem deliberat împărțiți la doi pentru a afla numărul sacrificiilor asumate. Este adevărat că vorbim astfel doar în plan teoretic, ipotetic. În realitatea vie și mișcătoare, care ne atribuie sufletului geometrii variabile, există sentimentul care ne amestecă, ne apropie sau ne îndepărtează, care ne hrănește egoismul ființei de care lumea depinde sau de vanitățile din care înfloresc lumile paralele dependente exclusiv de voința noastră. Întovărăşit cu sentimentul apare asemenea unui coiot aflat la pândă, interesul personal, de cele mai multe ori mascat în zâmbetul altruist, pus la dispoziția tuturor celor care privesc și se minunează sau trec nepăsători mai departe. Pentru aceștia din urmă, pentru a fi opriți și cointeresați, există mai multe gesturi manipulatorii, gesturi ce reușesc, în cele din urmă, să-i oprească din drum și chiar să-i mânjească (involuntar se spune, dar nu se crede) cu sângele eroismului denunțător!

În acest tip de realitate vie și mișcătoare existăm de fapt noi, cei mulți și cei aleși, într-un dialog perpetuu, fără ca cineva să aibă credința că el este mai roșul decât restul, că el este unu lângă care se alipește restul.

În acest moment ne este predată imaginea cu sacrificiul mielului, în josul căruia ouăle primesc culoarea roșie a sângelui vărsat, în urma sacrificiului suprem. Trebuia Iisus Hristos să moară pentru a ne colora pe toți în roșu? Literatura de specialitate nu numai că susține această ipoteză, dar nu ezită să ne facă părtași la acest drum unic de urmat. Și pentru că moartea nu putea fi punctul terminus al sacrificiului Fiului lui Dumnezeu s-a apelat la Învierea de după Răstignire, doar pentru Mântuitor, lăsându-i pe cei doi tâlhari la fel de răstigniți pe dealul Golgota, să-și caute liniștiți de moartea veşnică și fără de întoarcere.

Doar voia lui Dumnezeu ne poate readuce din moarte, doar acel ”Lazăre, vino afară”! sau chiar vestea strigată din casă în casă: Hristos a Înviat! și răspunsul imediat:Adevărat, a Înviat! încearcă să facă diferența între noi, restul, și El, unu.

Avem nevoie de acest sigiliu al morții, care este pata de sânge, chiar și numai pentru a ne recunoaște după credință care suntem împreună cu El și care suntem în afara sunetului de clopot. O astfel de regăsire nu înseamnă de fapt fragmentarea credinței, cât mai ales măsura ei, forța pusă să lucreze în sprijinul celor care trec prin viață fără a fi rătăcitori sau a se lăsa rătăciți. Drumul, calea cea dreaptă, ne oferă această șansă a pasului apăsat, ferm, hotărât, chiar și atunci când îndoiala încearcă să ne întoarcă din drum.

Pentru unii există această certitudine că din drum nu te poate întoarce decât  Cel care strigă:: ”Lazăre, vino afară!”

ADI CRISTI