SPRE ÎNVĂȚĂTURĂ DE MINTE

Tăcerea face parte din solilocviul nostru. Este cea mai adâncă vorbire, fără a ne lăsa consumați de cuvintele sub formă de șoaptă, rostire, strigăt, țipăt. Totul rostește tăcere, asurzitoare tăcere, care nu-ți mai dă voie să auzi ceva, ca și cum urechea, cu scărița, ciocănelul și trompa lui Eustachio, nu-și mai găsesc rolul.

Fără a ne ascunde sub umbrele lucrurilor neclare, fără a ne lăsa amestecați în vâltoarea vremurilor, suntem puși în situația de a ne construi clipele de tăcere cu aceeași grijă și responsabilitate cu care zidim casa, sădim copacul sau ne educăm copiii. Acest gen de tăcere face parte din sinteza rostirii, din semnificativa înțelepciune a spuselor lui Ion Creangă, în momentul în care încerca să-și seară scuze față de Bădița Mihai, că nu a avut destul timp pentru a-i scrie mai pe scurt despre ceea ce avea să-i spună.

Să ai nevoie de mai mult timp pentru a fi mai scurt în vorbire explică de ce tăcerea ajunge să fie cea mai grea și cea mai istovitoare sinteză a ceea ce cuvintele fără glas sunt chemate să ne dicteze esența trecerii noastre prin viață, la un anumit moment, în care comunitatea este mai mult preocupată de credință decât de viața de toate zilele cu toate superficialitățile și şmecheriile vulgare, dar pline de strălucire și de tentația vizibilității, a luminiței roșii, de sub obiectivul camerei de filmat.

Avem nevoie de acest moment al nespuselor cuvinte, al necuvintelor stănesciene, cu ajutorul cărora reușim să aducem liniștea din biblioteci în iureșul străzii.

Dacă acest moment al tăcerii vii este sculat în picioare dis de dimineață, în vinerea mare și neagră a prohodului, a așezării trupului Mântuitorului în mormânt, lăsând durerea originară să ne inunde cu ajutorul lacrimilor contemporanilor de atunci cu Iisus din Nazaret, avem la ce să ne raportăm de fiecare dată când în tăcere ne simțim inundați de marea tristețe nu a despărțirii de cineva, ci pur și simplu marea tristețe a constatării că până atunci nu am fost singuri, singurătatea atacându-ne de-abia în momentul în care ne dăm seama că cel care și-a dat viața pentru noi, a fost de fapt omul de lângă noi, cel care ne-a ridicat de jos, cel care ne-a scos din mormânt, cel care ne-a dat pâine, pești și vin, cel care ne-a redat lumina ochilor, și mersul ologilor, lumina vederii orbilor, curăţenia morală prostituatei. El a făcut toate acestea pe când semenii noștri învățau fie neîncredere Tomei, fie sărutul Iudei, doar pentru ca și ei să fie luați în seamă sau să aibă un câștig, fie el și doar de imagine.

Astfel, în această vineri de post negru încercăm să lăsăm tristețea să ne smulgă hainele de pe noi, să ne lovească capetele de zidurile ridicate fie din precauție, fie din lașitate, fie din prea multă spaimă, astfel încât să simțim durerea ca pe o pedeapsă binemeritată, asumată și întărită parcă de recunoașterea greșelilor noastre.

Marea tristețe a acestei zile este legată direct de sacrificiul Fiului lui Dumnezeu care știa de la începuturile vieții sale pe Pământ, că nu va fi pământean în veșnicia sa, chiar și numai pentru că veșnicia s-a născut la sat (după cum ne amintea Lucian Blaga), dar își trăiește nemurirea în nemărginitul univers, după regulile și legile cosmice, fără ca noi să putem să ne imaginăm mai mult decât își imaginează lăcusta în comparație cu broasca țestoasă sau chiar cu a tot prezenta cioară.

Această comparaţie, chiar dacă nu reușește să egaleze diferențele dintre muritor și nemurire, trimite în ridicol viața efemeridei versus multisecularele vietăți, salvând înțelesurile de care ne facem vinovați, învingători sau victime.

Pentru noi Iisus Hristos, în postura sa de Fiu al lui Dumnezeu, de cel care stă de-a dreapta Tatălui, începe să devină Mântuitorul, cel care ne duce de mână spre Iertare, dacă noi venim spre El, dacă noi avem inițiativa de a-i acorda toată iubirea, necondiționată și neîntrebată, acceptându-i supremația fără a cerceta, fără a ne îndoi că nu ar fi ceea ce este.

Și astăzi ne este sufletul trist și încercat pentru ceea ce s-a întâmplat acum 1984 de ani, chiar dacă încă de acum 1843 de ani am aflat deznodământul Înălțării celui care a devenit de atunci Cel care ne iubește, chiar și atunci când, iertați fiind, suntem supuși canoanelor spre învățătură de minte.

ADI CRISTI