NU VA FI CEEA CE NU SE DOREȘTE

Am ajuns la un nou liman. Un capăt îndepărtat de cel pe care ni-l imaginam ieri. O nouă tensiune a fost aplatizată sau, mai corect spus, a fost prelungită, asemenea unui elastic, paradoxal mai întins decât cel care ”ne-a dat foc la valiză”, doar pentru a crea impresia că mai avem mult de parcurs până când îi vom atinge capătul.

Cearta din PSD nu este una de mahala, cu zbierete și uși trântite în nas, dar nici a unui mediu academic, acolo unde capătă caracterul contradicțiilor, a luptelor de idei. Cearta din PSD nu este mai mult decât o dispută fierbinte ce are ca obiect de dispută modul în care este și va fi gestionată puterea, mai ales în zona împărțirii resurselor, elementul principal, tentant și copleșitor al  Puterii.

În sediul din Kiseleff social-democrații s-au adunat pentru a se obișnui cu ușile închise, dar nu a pușcărie, ci pentru a reuși în cele din urmă să înțeleagă că orice ceartă declanșată în spațiu public este mult mai păguboasă decât o bombă atomică lansată deasupra întregului partid. Pagubele incomensurabile pe care le poate produce această spălare a rufelor în public are urmări mult mai grave decât poate să înțeleagă un politician, pe care nu-l dă afară din casă deșteptăciunea, atâta timp cât fiecare ales al poporului are în organismul său de animal politic gheara orgoliului înfiptă din începuturi în gât.

La judecata partidului a fost adus Mihai Tudose și nu a venit singur, așa cum lăsa să înțeleagă presa, îngrămădită pe tot traseul ultimelor zile, fie că a fost singur cuc, fie că a fost însoțit de umbra morții sale (l-am numit astfel pe Liviu Dragnea). Chemarea la ordin a primului ministru nu a fost exercitată pentru lipsa de performanțe, ci pur și simplu pentru că între domnia sa și o parte din membrii guvernului au apărut niște incompatibilități. Într-o astfel de situație, în care orice modificare de componență a Guvernului nu schimbă reprezentativitatea politică, Mihai Tudose avea libertatea de a opera schimbările anunțate, fără a-l întreba nici măcar pe Liviu Dragnea, fără a mai vorbi de jandarmeria politică a PSD, un organism creat mai ales pentru intimidarea miniștrilor, decât pentru a fi un sprijin pentru calitatea actului de guvernare.

Mihai Tudose s-a îmburicat doar în fața oglinzii unde din întâmplare s-a găsit și Liviu Dragnea în încercarea sa de a-și stăpânii mustața să nu-i crească mai mult decât credibilitatea ce i-a mai rămas pe scena politică.

Naivitatea lui Mihai Tudose l-a făcut să-și pună singur capul pe ghilotină, mizând în primul rând pe intimidarea corpolentă de care dispune, dar și pe fâstâcirea doamnelor ministrese care i-au ajuns în gât (nu se știe prin ce întâmplare) și datorit cărora nu mai poate brăileanul să înghită și el peștele dintr-o saramură. El mizează pe voința lor de a demisiona, chiar și numai pentru că părinţii îi cheamă acasă (vezi reacția părinților lui Sevil Shhaideh când i-a fost refuzat mandatul de prim ministru de către președintele Klaus Iohannis)   sau pur și simplu pentru că s-au săturat să fie date ca exemplu negativ de cei care îi acuză, dar și de cei care s-au săturat de atâta ceartă pentru ca cineva să o ducă foarte bine.

În forul de conducere al PSD, Liviu Dragnea a făcut pe-a mielușelul, lăsându-i pe alții să-i sară la beregata lui Mihai Tudose, ajuns în câteva zile, din salvatorul guvernării în piromanul partidului. S-a strigat în sala de ședință CEX tot felul de răutăți la adresa premierului, pentru ca cei mai intoleranți să-i toarne acid sulfuric în paharul cu apă, invitându-l să ia o înghițitură  pentru a-și stăpâni setea astfel și nu prin inevitabilele atacuri în spatele cărora se grupează victimele de serviciu ale PSD, singurele în măsură să salveze aparențele unei majorității care de mult nu se mai recunoaște în modul în care țara este guvernată.

Devine astfel un deja vu când privim la zbaterea conducerii PSD aflată, fără ca ea să sesizeze, pe marginea prăpastiei. Îl vedem astfel și pe Sorin Grindeanu și pe Mihai Tudose și pe următorul premier (care va urma, dacă va urma), dacă în cele din urm se va mai trezi măcar unul din rândul celor care ajung în postura de a fi mâna de lucru politică a unei construcții greu de gestionat. Liviu Dragnea vrea să conducă chiar dacă ar trebui să-și mai sacrifice încă vreo doi, trei premieri, cu atât mai mult cu cât majoritatea parlamentară își permite să râdă în nasul lui Klaus Iohannis, oricât de bățos s-ar da acesta atunci când ”se jură că nu fură, dar l-am prins cu desemnarea primului ministru în gură”!.

ADI CRISTI