LOVITURI SUB CENTURĂ

Avem obsesia înlemnirii în Proiect. Am rămas încremeniți în entuziasmul eliberării. O remarcă zgrunţuroasă a marelui Victor Rebengiuc vine să aplice o diagnoză pe cât de dură pe atât de reală și corectă a drumului pe care încercăm noi să-l calculăm de la comunism la capitalism. „Nenorocirea este că sunt destul de bătrân și, de la o vârstă destul de fragedă, de pe la 13 ani, trăiesc in comunism… Și nu-mi place asta. Nu m-am împăcat cu comunismul. A existat o scurta perioadă, de încercare de a uita comunismul și de a trece la lucruri mai plăcute, dar văd că în ultima vreme, se insistă să ne întoarcem din nou in perioada comunistă. Lucrul asta mă enervează și nu cred că merităm aşa ceva”. În acești ultimi 27 de ani de tortură a libertății și a gestului nostru forțat de a ne descurca singuri, atâta timp cât statul și-a luat mâna de pe noi, am tot sperat că minunea se poate întâmpla chiar și fără a ne schimba mentalitatea, modul perdant de a gândi și de a acționa. Ne-am folosit de aceeași încremenire a mâinii în gestul tutelar al așteptării de a ni se pune ceva, de a ni se da ceva, de a ne folosi de sentimentul milei și al neajutorării, ca cei mai performanți cerșetori. Nu am reușit să facem parte din rândul celor care produc altceva decât așteptare, a celor care oferă la schimb un produs vandabil sau cel puțin onorant, un cântec, un dans, un moment de iluzionism, o stare de inexplicabilă bucurie, tristețe sau chiar indiferență frumos articulată la margini de stradă. Am preferat să stăm și să privim în gol, să ne detașăm de mâna bălăngănită, ca și cum nu ne-ar aparține, ca și cum ar fi o străină aciuată de umărul nostru, cum se mai agață scaii de blana oilor, în drumul acestora prin spațiul mioritic.

Reacția firească și la locul ei a Marelui Victor Rebengiuc nu a căzut bine unor minți înguste, cât să intre firul de ață printre ele. Grobianismul nu s-a lăsat așteptat, mușcând încă o dată din bunul simț autohton, atunci când un anume fost edil al Năvodarului s-a lăsat torturat de furie însângerând limba română cu o neinspirată reacție la adresa amărăciunii Artistului: „De murit o să mori spurcat de ce limbi în c*r dai la Sistem”. Am încercat să nu viciez cu nimic cele două moduri de gândire, cele două reacții în lanț pe care le-au avut cei doi cetățeni ai aceleași patrii. Cei doi vorbitori de limbă română, cei doi trăitori în același timp istoric și în același spațiu al timpului prezent. Aici nu mai vorbim de ”ce ne-a spus unul sau altul” că s-ar fi întâmplat. Aici luăm realitatea faptelor și o citim cu ochii noștri, așa cum ne apare ea în toată splendoarea măreției sau a micimii ei. Nu ar trebui să fim supărați. Poate îngândurați și, în același timp, împăcați cu soarta noastră că am ajuns în vremea în care să ne suportăm. Să ne spunem în față ceea ce gândim. Chiar dacă este rău sau este bine, chiar dacă ne doare sau ne farmecă spusele unuia sau ale celuilalt. Indiferent dacă punem degetul pe rană sau dacă  vorbele ne lovesc în moalele capului, suntem în măsură să ne certăm, suntem în măsură să dialogăm, să ne contrazicem, să nu lăsăm viața să ne rânduiască din nou într-o masă informă a mulțimii bâiguitoare, cel mult.

Poate un astfel de progres nu se vede din cauza bădărăniilor exacerbate al edilului a cărei viață a fost rău zdruncinată de pedeapsa primită pentru încălcarea legii. Poate reacția sa să fie una de apărare involuntară a partidului său de suflet, terfelit de Maestru, din varii considerente pe care nu vreau să le discut acum. Trecând peste mojicia răspunsului dat lui Victor Rebengiuc de către Nicolae Matei, vreau doar să constat că am început să dialogăm. Am început să ne spunem răspicat părerile. Nu mai avem una singură. Nu mai suntem blocați în poziția capului plecat. Fără a mai fi intimidați, riscând chiar să intrăm în decor, începem să ne dăm seama că suntem în stare să dialogăm, astfel încât și celălalt să afle ce dorim să comunicăm. Este adevărat replica fostului primar al Năvodarului este una jalnică, greu de clasificat, atâta timp cât induce în discuție reacția pupincurismului său față de PSD, prin acuzarea lui Victor Rebenciuc, regalist convins, că lucrează cu Sistemul. De fapt, sistemul nu ar fi avut ce să caute în explicațiile pe care ar fi trebuit să le dea Nicolae Matei, chiar și numai pentru că această entitate este una de bâlci, nedefinită și ne asumată de nici un act oficial. Doar la nivelul anchetelor de presă, a discuțiilor libere la televiziunile de știri se mai practică această denumire care ar vrea culpabilizeze serviciile secrete și DNA.

Se pare că țara s-a dezmorțit, ieșind din anchilozarea dată de  timorare, frică, dezinteres. Este adevărat, încă mai avem de lucru la temele de dialog și la modul prin care cei antrenați în discuție sunt în stare să ducă până la capăt fraza, fără ca să jignească, fără ca să lovească sub centură.

ADI CRISTI