LOGICA ROTIRII ȘOARECILOR

Încordarea de pe scena politică a țării este de o cu totul alt natură. Nu mai vorbim despre ce face Puterea și ce nu face Opoziția, suntem doar puși în situația spectatorilor care au o singură îndeletnicire, aceea de a privi și de a huiduii, fără a reuși să influențeze desfășurarea partidei. De fapt, realitatea noastră cea de toate zilele a ajuns să fie imaginea unui ecran de cinematograf, pe care se difuzează un film despre noi, despre cea ce se întâmplă pe stradă, un fel de transmisiune în direct pe marele ecran, din realitatea de dincolo de ușile sălii de spectacol, fără ca reacția spectatorilor să ajungă și la cei huiduiți, huliți sau, mă rog, aplaudați. Aici se află secretul acestei incredibile incoerențe între ce fac aleșii și cum reacționează alegătorii.

Mai mult, acest tip de relații îl întâlnim deja și în interiorul partidelor politice, spații în care apar enclave greu de securizat, mai ales că în interiorul acestora sunt provocate inevitabilele explozii, cu urmări dezastroase pentru integritatea partidului. Din nou trădarea ajunge să fie ”arma secretă” cu ajutorul căreia se obțin răsturnările spectaculoase de situații, punând în evidență paradoxul de a nu știi ce face stânga în timp ce dreapta te mângâie pe creștet. Marele partid conducător, PSD, se află din nou în mijlocul apelor tulbure, fiind din ce în ce mai agitat, din ce în ce mai bulversat, gata în orice moment să reverse peste țărmurile împinse spre mijlocul ținutului roșu, atacând inevitabil substanța din care se hrănește, aceea a social-democrației, teritoriul în care omul și grijile sale sunt cu mult mai importante decât hrănirea sintagmei ”fără mine partidul nu mai există” de către orgoliile rănite ale conducătorilor cocoțați pe piscul muntelui, doar pe brațele membrilor de partid. O simplă retragere de brațe îi va produce liderului una dintre cele mai fatale prăbușiri din istoria politică a lumii. Cazi de unde ai ajuns să te înalți. Cazi de la parter, cazi de la etaj, cazi din fruntea scării, cazi din fruntea țării. De la un metru sau de la înălțimea celor 22 de milioane de locuitori, pe care ești nevoit să-i reprezinți (dacă ești președintele țării) sau de la înălțimea clor 700.000 de psediști, dacă ești președintele PSD. Aceste tipuri de căderi sunt ele deosebite, dar, la urma urmei, tot căderi se numesc, tot prăbușiri antrenează, cu trupuri călcate în picioare, cu vise și năzuințe strivite și năruite!

Liviu Dragnea va primi doar ceea ce merită să primească un lider care și-a dat seama că acolo sus, unde l-au aruncat alegerile unice de președinte de partid, ce au avut loc în PSD în 2016, nu există acel aer pe înțelesul său (de altfel rudimentar), bazat eminamente pe cultul personalității celui învățat să se simtă legat de funcție, cum Prometeu mai era legat de stâncă. Rolul vulturilor este preluat, în acest caz, de colegii săi de partid, care nu contenesc să smulgă din el bucăți semnificative de carne, întregind măcelul politic al țării, pe care ar fi fost firesc să-l descoperim între Putere și Opoziție, și nu în interiorul celui mai mare partid de guvernământ, evident pentru același deziderat, preluarea puterii de dragul preluării puterii sau, cum se mai prezintă astăzi, pentru a evita căderea în derizoriu a unuia dintre cele mai ambițioase proiecte de guvernare postdecembristă.

Împotriva lui Liviu Dragnea (după cum ne dictează sursele) ar fi mai toți liderii locali, antrenați în această înfierbântare de după sărbători de către Nicolae Bădălau, cel pe care l-a inventat ca președinte executiv al PSD, chiar liderul social-democraților. Din  nou trădarea dă din coate și încearcă să-și găsească un loc la masa împărțirii resurselor. Nu vorbim despre proiecte salvatoare, nu vorbim despre viziuni decisive pentru țară, cât mai ales vorbim despre ”cum să facem să nu-i punem pe ai lor și să-i punem pe ai noștri” acolo unde se decide împărțirea banilor publici, în zona secretarilor de stat. De fapt, vorbim despre un început de război de guerilă ce va duce la o repoziționare de forțe în PSD. Un astfel de procedeu nu este nou pentru social-democrați care se confruntă, din când în când, cu acest tip de răzmeriță internă (vezi decapitarea lui Ion Iliescu, decapitarea lui Adrian Năstase, decapitarea lui Victor Ponta și acum, pregătindu-se decapitarea lui Liviu Dragnea), este adevărat, în decursul timpului sub diferite forme, din ce în ce mai sofisticate, dar ale căror esențe au dus tot timpul spre aceleași rezultat, mișcarea grupurilor de interese, în logica rotirii șoarecilor în cușca din laborator.

Paradoxal, acesta ar putea fi secretul rezistenței în timp, în postura celui mai mare partid de pe eșichierul politic al țării, numind astfel  Partidul Social Democrat.

ADI CRISTI