LUNA CARE PLÂNGE CU PETALE DE FLORI

Am terminat și luna ianuarie. Ne-au mai rămas 11 luni pe cap, să ne descurcăm cu ele de parcă am fi experți în astfel de provocări. Trebuie să recunoaștem că prima lună din an se termină înainte de a începe, înainte de a simți că am schimbat anul. Dacă nu am fi fost într-o prelungire a pandemiei (la fel de periculoasă ca un posibil conflict armat între Rusia și Ucraina), dacă nu am fi în continuare prizonierii unei ierni capricioase, cu căderi masive de zăpadă, furtuni și viscole greu de făcut față, atunci am crede că indiferent de ceea ce ne este dat să suportăm, noi tot cu gândul la vară rămânem, așa cum în arșița verii nu ezităm să visăm răcoarea pe care astăzi o trecem sub tăcere.
Luna ianuarie a continuat să ne aducă aminte de răsfățul sărbătorilor tradiționale, laice și religioase, sărbători care au încercat să ne mențină trează plăcerea de a petrece, de a fi veseli, astfel încât, bucuria întâmplărilor și a întâlnirilor să facă din noi motivul principal al vieții de zi cu zi. Zăpada și gerul iernii fac parte din acele ingredient pe care noi le considerăm a fi binefacerea călirii organismului, cu condiția folosirii unui echipament specific acestui anotimp, la care nu putem să mai asociem zgomotul veseliei copiilor lipsiți de griji, a acelor mogâldețe pentru care zăpada și jocurile pe care ea le provoacă, săniuș, patinaj, schii, precum și bătaia cu bulgări de nea ne fac mai credibili în încercarea noastră de a trăi viața la cote normale, dar irepetabile.
Am intrat deja în luna februarie, o lună care după numărul de zile oferite consumului nici bine nu începe să se vadă la orizont și ultima zi de 28 februarie, ceea ce duce la sfârșitul lunii cu trei zile mai devreme decât se va termina luna martie, de exemplu, sau cum s-a terminat luna ianuarie.
Luna februarie devine astfel o provocare sub formă de laț înfășurat în jurul gâtului celui care încearcă să mimeze spânzurarea. Legănarea trupului inert în privirea împietrită ale celor care își păstrează ne cuvintele rostirii acestui tip de uimire, fără nici un fel de reacție a răzbunării, face parte dintr-un firesc greu de explicat, atâta timp cât el interzice orice altă interpretare a tăcerilor ascunse după cuvinte.
Suntem pedepsiți în continuare să fim îngenunchiații hazardului, să nu deținem dreptul de a interveni, decât în măsura în care facem parte din întâmplare, fără ca destinul nostru să însemne ceva. Ieșind din această exprimare eliptică putem să ne facem că nu înțelegem nimic, că între noi și scurgerea timpului există un obstacol insurmontabil.
Să fim cât se poate de lucizi, să creștem tensiunea în urma căreia descoperim că facem parte din mecanism, că nimic nu este întâmplător. Între noi și trecerea timpului nu poate să existe decât ceea ce vine să umple întregul spațiu, astfel încât între noi și fila calendarului nu poate să existe decât provocarea de a ține minte, dar și de a uita. Ținem minte tot ceea ce ne implică, uităm tot ceea ce ne face rău.
Avem toate șansele de a ne privi în oglinda faptelor noastre, fără ca aburii respirației să ne trimită în ceață, să ne deformeze chipul, trăsăturii care ne scot din anonimat. Suntem încă dominați de ger sau ar trebui să se întâmple așa ceva, în această lună scurtă de iarnă, așa cum am putea fi scoși din luna în care cei născuţi o data la patru ani, pe data de 29 februarie, se pot amăgi că sunt de patru ori mai tineri decât restul muritorilor.
În această lună s-au născut poeții Grigore Vieru și Mihai Ursachi, doi cuceritori ai limbii române, în care a început să se nască exclamația: ”mai simplu decât iarba nu pot fi”, dar și neputința omului din Tecuci: ”Un om din Tecuci avea un motor, dar nu i-a folosit la nimic!”
Luna februarie mai are mijlocul de 14 februarie prins în ziua îndrăgostiților sub formă de inimă cucerită, așa cum tot aici găsim un 24 februarie, Dragobetele, smuls din iarnă pentru a fi pregătit să culeagă ghioceiaA, primele flori ale noului an, flori ce sunt oferit iubitelor sub formă de cântec de dragoste.
Luna martie devine astfel luna care plânge cu petale de flori, în timp ce noi, muritorii, rămânem o amintire prinsă în oracolul primului ghiocel.
ADI CRISTI