Uitând că trebuie să mor

O gură de aer curat

este atunci când tresari

în mijlocul crângului

când inspiri bunătatea de verde

legănată de crengile înlemniților copaci

fără de care pădurea s-ar pierde

 

trece aerul printre frunze

și din frunze trece

cum mai poate să șuiere trenul marfar

ducând buștenii sub formă de dar:

− Calule mănânci ovăz?

(încearcă întrebarea să nască certitudinea suspiciunii!)

 

− Mănânc, mânca-ți-aș frunzele să ți le mănânc

cu tot cu verdele lor fără de care

nu am mai ști dacă suntem vii

De unde și până unde

suntem mișcători

cu nervii la noi dresați să respire

modelele de pe covor…

 

Lasă-mă să mă ridic

mai sus decât mă ridică tăcerea

mai sus decât încerc să zbor

cu mâinile puse pe piept

cu flacăra lumânării

sub formă de aripi

uitând că trebuie să mor.