ÎMBLÂNZITORII DE IARNĂ

Adi Cristi

Suntem în plină iarnă, ceea ce nu ne împiedică să fim pregătiți pentru a face față viscolului, gerului și căderilor masive de zăpadă. Așa este în anotimpul alb, așa ne-am învățat să facem față acestor provocări ale climei, specifice țării noastre.  Ceea ce ne surprinde este felul în care noi reușim să gestionăm ravagiile vremii, dar și ale vremurilor. Trăim sub vremuri cu vremea care ne-o dă Dumnezeu. Vremurile ni le facem singuri sau, mai corect spus, cu ajutorul ”aleșilor noștri”, a reprezentanților validați de regulile democrației reprezentative, singura în măsură să ne asigure un stat de drept funcțional, în condițiile impuse de respectarea, în primul rând, a drepturilor și libertăților cetățenești.

România încă se mai zbate ca peștele pe uscat, într-o prelungită încercare de a înțelege care este rolul fiecărei puteri din cele trei recunoscute de Constituție, astfel încât regula de aur a unei democrații să fie respectată și anume aceea a separării puterilor în stat.

România este atacată și cucerită de iarnă, de la este la vest, de la nord la sud, fără însă a se numi o țară înzăpezită. La Est, acolo unde se zbate partea sângerândă a țării, iarna a devastat mintea cea de pe urmă a românului, aruncând Basarabia în aer, așa cum se mai poate întâmpla atunci când sunt distruse podurile de gheață de pe râurile de munte. Se poate spune, bătând în retragere că este doar o țară în miez de iarnă, un tablou pe care poeții nu au ezitat să-l imortalizeze. George Coșbuc ne-a lăsat imaginea emblematică a Iernii pe uliță. O iarnă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

”A-nceput de ieri să cadă / Câte-un fulg, acum a stat, / Norii s-au mai răzbunat / Spre apus, dar stau grămadă / Peste sat. // Nu e soare, dar e bine, / Şi pe râu e numai fum. / Vântu-i liniştit acum, / Dar năvalnic vuiet vine / De pe drum. // Sunt copii. Cu multe sănii, / De pe coastă vin ţipând / Şi se-mping şi sar râzând; / Prin zăpadă fac mătănii; / Vrând-nevrând. / Gură fac ca roata morii; / Şi de-a valma se pornesc, / Cum prin gard se gâlcevesc / Vrăbii gureşe, când norii / Ploi vestesc. // Cei mai mari acum, din sfadă, / Stau pe-ncăierate puşi; / Cei mai mici, de foame-aduşi, / Se scâncesc şi plâng grămadă / Pe la uşi. // Colo-n colţ acum răsare / Un copil, al nu ştiu cui, // Largi de-un cot sunt paşii lui, / Iar el mic, căci pe cărare / Parcă nu-i. // Haina-i măturând pământul / Şi-o târăşte-abia, abia: // Cinci ca el încap în ea, / Să mai bată, soro, vântul / Dac-o vrea! // El e sol precum se vede, / Mă-sa l-a trimis în sat, / Vezi de-aceea-i încruntat, / Şi s-avântă, şi se crede / Că-i bărbat; // Cade-n brânci şi se ridică / Dând pe ceafă puţintel / Toată lâna unui miel: / O căciulă mai voinică / Decât el. // Şi tot vine, tot înoată, / Dar deodată cu ochi vii, / Stă pe loc – să mi te ţii! / Colo, zgomotoasa gloată, / De copii!// El degrabă-n jur chiteşte / Vrun ocol, căci e pierdut, / Dar copiii l-au văzut! / Toată ceata năvăleşte / Pe-ntrecut. // – „Uite-i, mă, căciula, frate, / Mare cât o zi de post  / – Aoleu, ce urs mi-a fost! / Au sub dânsa şapte sate / Adăpost! // Unii-l iau grăbit la vale, / Alţii-n glumă parte-i ţin  / – Uite-i, fără pic de vin / S-au jurat să-mbete-n cale / Pe creştin! // Vine-o babă-ncet pe stradă / În cojocul rupt al ei / Şi încins cu sfori de tei. / Stă pe loc acum să vadă / Şi ea ce-i. // S-oţărăşte rău bătrâna / Pentru micul Barba-cot. / – „Aţi înnebunit de tot / – Puiul mamii, dă-mi tu mâna / Să te scot! // Cică vrei să stingi cu paie / Focul când e-n clăi cu fân,/ Şi-apoi zici că eşti român! / Biata bab-a-ntrat în laie / La stăpân. // Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară / Şi-o petrec cu chiu cu vai, / Şi se ţin de dânsa scai, / Plină-i strâmta ulicioară / De alai. // Nu e chip să-i faci cu buna / Să-şi păzească drumul lor! / Râd şi sar într-un picior, / Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna / Mai cu zor. // Baba şi-a uitat învăţul: / Bate,-njură, dă din mâini: / – „Dracilor, sunteţi păgâni? / Maica mea! Să stai cu băţul / Ca la câini! // Şi cu băţul se-nvârteşte / Ca să-şi facă-n jur ocol; / Dar abia e locul gol, / Şi mulţimea năvăleşte / Iarăşi stol. // Astfel tabăra se duce / Lălăind în chip avan: / Baba-n mijloc, căpitan, / Scuipă-n sân şi face cruce / De Satan. // Ba se răscolesc şi câinii / De prin curţi, şi sar la ei. / Pe la garduri ies femei, / Se urnesc miraţi bătrânii / Din bordei. // – „Ce-i pe drum atâta gură? / – „Nu-i nimic. Copii ştrengari. / – „Ei, auzi! Vedea-i-aş mari, // Parcă trece-adunătură / De tătari!”

Veselia acestei ierni, după aproape două secole, se pare că și-a pierdut harul, copilăria și ghidușia, ce l-au făcut pe George Coșbuc să iasă pe uliță și să descrie  povestea iernii din copilăria sa din Hordou, Bistrița-Năsăud.

Astăzi o astfel de iarnă de poveste este mult prea prăfuită pentru a putea să fie recuperată și redată bucuriei față de acest anotimp alb și pufos. Suntem blocați între troiene, îngenunchiați de gerul din stradă, dar și uneori din case, rămânem izolați și fără șansa de a ne bucura de ceea ce fulgul gingaș de nea ne-ar sugera. Astăzi oamenii au început să urască iarna, chiar dacă ea nu are nici o vină. Ea este la fel, geroasă, înzăpezită, plină de viscol. Noi nu reușim să o îmblânzim în casele noastre, pe drumurile noastre, la locurile noastre de muncă, atât cât acestea mai există sau ne mai iau în seamă. La Chișinău floarea democrației, aflată într-un stadiu avansat de îmbobocire, a fost, se pare, răpusă de gerul Siberiei. Rușii încă mai au trecere la Generalul Iarnă, fie chiar preschimbându-l în zâzanie, numai bună de divide et impera!