ZIDARI PRICEPUȚI ÎN ARTA BUNULUI SIMȚ

Continuăm să ne ”dezgropăm morții”. Să ne căutăm scheleții prin debarale, beciuri, magazii sau chiar pe fotoliile din living room. Suntem plini de reacții întârziate, de momente în care stop cadrul ne fracturează mișcarea, astfel încât nu reușim să fim cursivi în ceea ce intenționăm să facem. Oare ce intenționăm să facem? Cred că un răspuns mulțumitor ne-ar pune față în față cu ambițiile noastre născătoare de orgolii rănite sau de vanități aduse la sapă de lemn. Peste tot apar păsările de hârtie neagră ale pericolelor iminente, de aripile cărora am reușit să legăm fâlfâitul amenințător al zborurilor prăbușite sau în curs de prăbușire. Peste tot descoperim neliniște, frică, groază. Suntem înconjurați de clipele apocaliptice ale zilei pe care încercăm să o devorăm și dincolo de cotor, până la codița de care mai avem încă legat copacul  care ne crește. În astfel de spectacole pe viu vedem cum în lipsa fructului, astfel devorat, începe să crească altul și mai apoi altul, obligându-ne să nu luăm în seamă astfel de dispariții. Dispare Sebastian Ghiță, (pregătindu-i-se o videoconferinţă lămuritoare prin acuzele ușor de intuit) dispare Florian Coldea, (elibreându-i-se dreptul de a da interviuri năucitoare, la ordin și la stânga-împrejur!), pregătindu-se să dispară Laura Codruța Kovesi, singura măsea striată a Justiției, dacă ar fi să ținem cont de toate traseele moderne care se opresc la ea, fără a parafraza antica formulare ”toate drumurile duc la Roma”.  Vorbim astfel despre ceea ce toți vorbesc, pe toate canalele media, la toate colțurile de mahala, cartiere sau holuri parlamentare. Suntem în plin proces de vociferare, de divizare a lumii în tot atâtea puncte de vedere, chiar dacă acestea nu reprezintă o sumă, ci mai ales o diferență, existând astfel pericolul de a concluziona că per total nu s-a spus nimic, nu s-a reținut nimic, nu s-a produs decât o pierdere de timp, de altfel irecuperabilă, acceptând moțiunea că ”mortul de la groapă nu se mai întoarce!” O astfel de constatare, aplicată concret pe întregul conținut al activităților noastre diurne, ne plasează în situația de ”a tăia frunză la câini”, când, de fapt, eram mult mai preocupați să avem grijă să ne strecurăm viața în buzunarele pline doar de mâinile pe care nu mai știm să le folosim și la altceva.  La altceva care să ne bucure, să ne înfrumusețeze clipa, să ne pună în situația de a ne redescoperi permanent, în multiplele noastre gesturi de a lăsa viața să treacă prin noi și nicidecum pe lângă noi, așa cum de fapt am tot obișnuit-o să apuce pe astfel de căi greșite. Atunci când cineva, un semen de-al nostru, un contemporan cu noi, face un gest normal, firesc, în deplină continuitate cu gestul reflex impus de situația în sine, nu avem dreptul să-l ignorăm sau să-l considerăm a fi senzațional, chiar dacă este vorba despre președintele Klaus Iohannis și de atitudinea sa față de mârșava reacție barbară a Ucrainei de a ignora la maxim comunitatea românească, care trăiește pe teritoriul românesc al acestei țări, dintr-o nedreptate istorică pe care noi am înțeles deocamdată să o tratăm cu bunăcuviință. Președintele Klaus Iohannis a anunțat că și-a contramandat vizita pe care urma să o efectueze în luna octombrie în Ucraina, ca urmare a adoptării legii educației, considerând că acest act normativ contravine bunelor intenții reciproce și limitează drastic accesul minorităților la educația în limba maternă.

Klaus Iohannis, aflat la sediul ONU de la New York, alături de președintele Ucrainei, Viktor Poroșenko, nu s-a făcut că nu-l cunoaște și l-a abordat deschis și cu o atitudine constructivă, nu de războinic, ci de om care are capacitatea de a rezolva și astfel de asperități pe cale diplomatică. S-a întâlnit pe holurile ONU cu președintele Poroșenko, căruia i-a transmis opinia despre contramandarea vizitei: „Normal că ne-am salutat și i-am spus pe scurt aceste lucruri. I-am spus direct că nu voi face această vizită până când nu există un progres pe această lege a educației și că sunt neplăcut surprins de această evoluție, în condițiile în care domnia sa a avut o abordare, cel puțin față de mine, foarte deschisă, când vine vorba de românii din Ucraina. Am transmis această abordare pe care o am și pe căi diplomatice și iată și direct președintelui Poroșenko. Și-a continuat drumul destul de îngândurat și sper să reușim să avem o abordare care permite românilor din Ucraina, în perspectivă, să-și continue învățământul în limba română”, a conchis Iohannis.

Continuăm să ne ”dezgropăm morții”. Să ne căutăm scheleții prin debarale, beciuri, magazii sau chiar pe fotoliile din living room. Suntem plini de reacții întârziate, de momente în care stop cadrul ne fracturează mișcarea, astfel încât nu reușim să fim cursivi în ceea ce intenționăm să facem. Oare ce intenționăm să facem?

Astfel de pasaje firești, pe care viața ni le scoate în cale, ar putea să fie răspunsul la întrebarea nimicitoare. Să fim normali, firești, să reacționăm cât se poate de calmi și de motivați, nu de fantasmele delirante ale unor iluzorii orizonturi, ci pur și simplu să ne lăsăm conduși de clipa căreia suntem datori să-i fim nu doar prieteni, cât mai ales zidarii pricepuți în arta bunului simț.

ADI CRISTI