ACEASTA ESTE O ÎNTREBARE

Dacă nu te urmărește cineva, nu faci altceva decât să te urmărești singur. Dacă nu te lovește cineva, nu faci altceva decât să te lovești singur. Dacă nu te uită cineva nu faci altceva decât să te uiți singur.

Există în noi un sistem de conservare dresat, pus pe automat, astfel încât de fiecare data când cei din exteriorul tău nu te iau în seamă, reacționezi imediat, cum pentru o anume trezire îți sunt necesare două perechi de palme.

Ai nevoie de un stimulent exterior stării tale de hipnoză, de acel factor perturbator care să nu-ți mai întrețină pierderea în necunoscut, care să te activeze din nou la mișcarea timpului prezent, la îngrămădeala din imediata ta apropiere. Să te separe de învălmășeală, să te tragă de mână și să de scoată din iureșul în care erai antrenat de cele mai multe ori fără voia ta. Această conștientizare a stării tale de dependență devine fundamentală pentru reactivarea mesajelor, ce nu mai sunt doar ”pase dintr-o bucată”, ci pur și simplu sunt în stare să-ți reprezinte personalitatea și mai ales modul tău personal de a gândi realitatea. Într-o astfel de deșteptare există șansa recuperării tale, există șansa repunerii tale în circuitul valorilor, fiind de fapt apt pentru a interveni, pentru a crea plus valoare, pentru a întreține poate unul dintre cele mai credibile spectacole ale minții, ale gândirii de pe urma căruia se poate face mult invocate pas înainte.

Avem nevoie poate mai mult decât o mângâiere, de atitudinea critică a celui de lângă noi. Mult mai importantă este contrazicerea celor afirmate de noi decât aplauzele scăpate de regulă în derizoriu și lingușeală. Pentru a face amintitul pas înainte ne este necesară apăsătoarea contrazicere pe considerente reale și de esență, în locul facilului ridicat în picioare în ropotul aplauzelor asurzitoare.

Orice rezervă argumentată consolidează beneficiul studiului profund, apropiindu-ne mult mai mult de mecanismele gândirii, ale evaluării și reevaluării, astfel încât orice lucru așezat cu meticulozitate în spațiul cunoașterii să fie în primul rând responsabil și responsabilizat de o dezbatere reală, fără ifose, fără grimasele superiorității unuia față de ceilalți, astfel încât să fim în stare să trecem peste pojghița recunoștinței și să atingem respectul pe care ni-l datorăm unul altuia, atunci când valoarea este chemată să ne arbitreze competiția. Valoarea și respectul față de adevăr sunt singurele sisteme de referință care ne pot duce pe drumul cel bun.  Avem nevoie de acea detașare care nu ne mai implică emoţional într-atât încât să devenim singuri prada dorinței de a ne strivi adversarul, cu acel rudimentar sentiment al dușmăniei, zidit din ură și multă nervozitate, agresivitate și sălbăticie.

Nimeni de lângă noi nu ne dorește binele, dacă încercăm astfel să ne motivăm reacțiile unei agresivități scăpată de sub controlul rațiunii. Suntem dominați de pata pusă pe ochi, de zgomotul sângelui clocotitor, de șansa pe care singuri ne-o dăm de a face curățenie de jur împrejurul nostru, doar, doar am fi martorii unei incredibile redeșteptări a ceea ce noi visăm să ni se întâmple, o viață mai bună, fără hoți, fără ciumați, doar cu oameni cinstiți, cu oameni care nu se folosesc de lege pentru a face rău semenului, ci, dincontra, folosesc legile pentru ca viața comunității să fie mai sigură, viața să fie mai frumoasă.

Paradoxul ”luptăm pentru pace” se aplică și la această nouă intersecție, când constatăm că pentru ca să ne fie bine, din ce în ce mai bine, trebuie să o ducem rău, din ce în ce mai rău. Trebuie să ne lovim necruțător, să dăm legi care devin ”reglementări cu dedicație”, numai pentru o anume parte a comunității, de regulă aceea aflată la putere sau atinsă de prerogativele funcției, de pe urma cărora să aibă doar ei câștiguri exclusive.

De mult legea nu se mai referă decât în partea ei punitivă la cei mulți. De mult legea reprezintă un paravan în spatele căruia hoțiile colcăie mai ceva decât șobolănimea crescută în subteranele statului de drept.

Există o singură cale de ieșire din această mizerie, ce a favorizat divizarea societății în buni și răi, fără ca forța confruntării să aibă șansa de a miza pe cei buni, atâta timp cât într-un final vom constata că totul este relativ. Victoriile celor buni sunt de fapt lucruri rele pentru cei mulți, în timp ce victoriile celor răi trădează posibila așteptare că acestea ne poate oferii și părțile bune, mult așteptate. Ca o concluzie nefastă putem spune că indiferent de participanții la confruntare, buni sau răi, pentru comunitate deznodământul va fi tot timpul același, constatând invariabil să este rău pe toată linia.

Și atunci, ce este de făcut? Într-adevăr, aceasta este o întrebare!

ADI CRISTI