SĂ NU FIM STRĂINII POPORULUI ROMÂN

”Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa și l-a luat…” – și ne oprim aici din cântat pur și simplu pentru că ideea cu ”Vom face altul pe râu în jos / Altul mai trainic și mai frumos” miroase deja a promisiune electorală. Certitudinea palpabilă, aflată în fața ochilor, este aceea cu dărâmarea unui pod vital pentru comunitate, la Întorsura Buzăului, construcție rutieră care unea cele trei provincii istorice, Moldova, Țara Românească și Transilvania. Fracturarea produsă în anul de centenarului Marii Uniri, după 88 de ani de trăinicie, ar putea fi considerată un semn rău pentru această națiune încercată din toate direcțiile. Poate că Natura poartă acea vină independentă de voința noastră, care ne iartă și nu ne inculpă în majorul proces de asumare a responsabilității răului produs. Ar fi fost posibil un astfel de raționament dacă acest lucru s-ar fi întâmplat ”peste noapte” și nu după 88 de ani, timp în care podul a susținut calea ferată peste care treceau trenurile înspre Transilvania. În tot acest timp administrațiile locale în grija cărora era acest drum ar fi trebuit să-l îngrijească, să-l apere, să-l fortifice, cunoscând de fapt vicisitudinile vremii din ultimii 30 de ani. Puhoaiele verii de mulți ani ne tot dau târcoale, ne tot încearcă lacrimile și durerea, smulgându-ne din gospodării agoniseala unei vieți de om, în câteva minute. Am asistat, de cele mai multe ori pasivi, înlemniți, împietriți, cum ne dispare viața acelor zeci sau chiar sute de ani munciți de generații întregi de urmași ai familiilor noastre. În câteva minute totul a fost rostogolit de ape, amestecat cu mâl și dus la vale, lăsând în urmă dezastrul unei calamități naționale. Case strivite, gospodării îngropate în mâlul cleios și neiertător, animale ucise și chiar oameni dispăruți datorită neputinței vârstei de a se mai salva.

Nu cred că astfel de tragedii nu-și pot afla vinovații, nu-și pot pedepsi călăii, chiar și numai pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple. Invocăm din nou dreptul nostru de a nu uita, dar nu pentru a ne lamenta, ci pur și simplu pentru a nu mai repeta greșelile care ne-au costat dezastrele inundațiilor prot gestionate. Să nu uităm a devenit o primă mână întinsă dată de ”să nu repetăm”, să nu persistam în greșeală”. Închiderea podului de la Mărăcineni, tot din județul Buzău, tot datorită unei viituri din anii trecuți, se pare că nu ne-a fost de învățătură de minte. Nu a reușit să salveze podul de la Întorsura Buzăului, pod ce a rezistat ca un erou, lăsând să treacă ultimul tren cu persoane, după care, la cinci minute, s-a prăbușit! Incredibil, dar adevărat.

Ce ar trebui să înțelegem din această întâmplare adevărată? În primul rând că, în loc să ne agităm, să ne scuipăm, să ne îmbrâncim, în loc să ne violentăm reciproc, ar trebui să ne oprim din agresivitate, să ne calmăm, să respirăm adânc și să ne așezăm.   Furia ar trebui să o dăm afară din noi. Să ne calmăm. Să continuăm să fim adversari, dar nu dușmani. Să continuăm să vedem lumea și salvarea ei prin prisma fiecărei înțelegeri despre lume și viață, dar să ne dăm seama că orice pas înainte are nevoie de un consens, de o înțelegere comună, de o forță care să acționeze în aceeași direcție. Putem fi adversari, dar este nevoie de un dialog. De o confruntare de idei. De acel respect major pe care fiecare parte ar trebui să-l acorde celeilalte, astfel încât la finalul discuțiilor să rămână acea chintesență pasibilă garantării formei și direcției pasului ce trebuie făcut.

Confruntarea nu este exclusă, atâta timp cât ea nu înseamnă păruială, agresivitate, violență, intoleranță. O confruntare de idei este mult mai productivă decât una în urma căreia se aleg capetele sparte, dușmăniile de neîmpăcat, pierderi totale în ceea ce privește găsirea drumului necesar ”salvării prin înaintare”, prin depășirea momentelor critice, de regulă dependente de atitudinea noastră.

Dacă privim țara, dacă privim strada, piețele publice și buletinul meteo, dacă privim chipurile semenilor noștri și norii de pe bolta cerului, dacă privim descărcările nervozității al turmei de ochi injectați și căderile masive de apă, viiturile ucigătoare, atunci vom putea afla care este cel mai mic numitor comun, între poporul român și proiecția buletinului meteo, a stării vremii pe spațiul a 30 de ani trecuți și înstrăinați. Astfel vom reuși să simplificăm viața înspre esența ei, înspre acea împărțire exactă, fără rest, care să ne închidă proiectele noastre, ale fiecăruia, în marele proiect de țară, astfel încât să facem parte din poporul român, dar să nu fim străinii poporului român, cei care nu-și regăsesc visele și viața personală în corpul acestuia, chiar dacă în acte, el aparține poporului român.

ADI CRISTI